Modelul ca excepţie: instrumentalizare şi uzurpare (Cenaclul de Luni şi literatura română actuală)

Vineri, 3 martie 2017, s-au împlinit 40 de ani de la înfiinţarea istoricului Cenaclu de Luni. Cu această ocazie, s-a lansat o carte de mărturii şi (auto-)analize intitulată Cenaclul de Luni - 40, ediţie îngrijită de Ion Bogdan Lefter şi Călin Vlasie şi apărută la editura Cartea Românească (şi care, ca retro-manifest, s-ar putea dovedi importantă pentru istoria literară tocmai pentru că, aşa cum mi se pare - sau cum probabil visez sau aş vrea: voi vedea! - dezgheaţă, deblochează puţin analiza, deja clasată, fixată, a acestui fenomen cultural al comunismului românesc tîrziu).
 
Cu această ocazie, criticul Nicolae Manolescu, coordonatorul - nu conducătorul, şi nici tocmai "profesorul vostru de literatură", aşa cum ţine să semneze, acum, o tulburătoare, dar foarte clară "Scrisoare deschisă adresată lunediştilor" care deschide cartea, ci poate antrenorul nostru de literatură, care s-a străduit să ne facă să dăm ce aveam mai bun (abia în Cenaclul de Luni realizîndu-se de fapt, clar şi răspicat, fantastul gînd "antrenorial" al lui Constantin Noica, nu acolo şi cu cei cu care şi-ar fi dorit filosoful, şi nici, din fericire şi mai ales, în termenii lui) - Cenaclului de Luni, interzis în 1983, a ţinut să atragă atenţia că ceea ce a caracterizat şi, mai ales, a particularizat, a distins Cenaclul de Luni în peisajul epocii a fost, pe rînd, faptul că, spre deosebire de scriitorii români, mari şi mici, de ieri şi de azi, noi ne citeam între noi, apoi faptul că printre noi, în rîndurile noastre, nu va fi existat (cel puţin pînă la proba contrarie) niciun securist şi faptul că am fost oneşti şi loiali faţă de noi înşine, individual şi colectiv.
 
Cenaclul de Luni va fi constituit, prin urmare, în acelaşi timp o excepţie şi un model. Altfel spus, caracterial şi caracterologic, o paranteză în istoria culturii române. Care, prin urmare, nu avea cum să nu se închidă, cum să nu fie închisă.
 
În cuvîntul meu, pe care încerc să-l ordonez şi să-l duc mai departe aici, am spus, spun cam aşa: păi dacă tot e Cenaclul de Luni un model şi o reuşită, mai rar atinsă, atît deontologic, cît şi literar - linii care de obicei diverg, dacă nu intră de-a dreptul în contradicţie -, de ce nu se află el astăzi instituţionalizat la frîiele literaturii române?
 
Căci trebuie spus că sciziunea, cearta care sfîşie în  prezent, generaţional şi mai ales tipologic, literele româneşti şi-a lăsat umbra asupra întîlnirii de vineri seară. Or, începe să-mi devină tot mai clar că aici avem de-a face cu o dublă instrumentalizare, şi că, probabil, între lunedişti, sau între aceştia şi fostul lor "profesor de literatură", nu există, de fapt, nicio ruptură.
 
Or, repet, dacă este aşa, eu încep să mă simt tot mai apăsat uzurpat, şi probabil ar trebui ca membrii fostului Cenaclu de Luni să-şi revendice, pur şi simplu, locurile instituţionale în cadrul (adică în fruntea) literaturii române actuale.
 
Rămîne, prin urmare, să tranşăm, să arbitrăm între două observaţii ale profesorului, la propriu de data aceasta, Nicolae Manolescu, la fel de clare, de răspicate şi de valabile amîndouă. Pe de o parte, afirmaţia istorică: "vă simţeaţi responsabili de judecăţile voastre", plus: "Timpul a confirmat: fie şi în linii mari, selecţia din Cenaclul de Luni [...] s-a dovedit corectă". Şi, pe de altă parte, afirmaţia, supraistorică de data aceasta, purtînd nimbul negru al fatalităţii: "Veleitarii nu se lasă descurajaţi cu una, cu două. Voi [adică noi] aţi dovedit nu doar talent, dar şi spiritul critic necesar limpezirii apelor".
 
N-ar fi oare cazul şi timpul ca "spiritul critic" al Cenaclului de Luni (care n-a fost, tocmai, o oarecare "bisericuţă" literară, fie şi de avangardă, ci un model de literatură, aşa cum, extrapolînd, încerc să demonstrez în contribuţia mea la amintitul volum) să biruie şi să fie lăsat să "limpezească apele" tulburate ale vieţii literare româneşti, şi, dacă tot am fost şi sîntem atît de mari şi de tari, de unici, să ne găsim (adică să ne ocupăm) în sfîrşit, instituţional, locul ca instanţe moral-literare ale literaturii române actuale?  
 
Ba da. E cît se poate de clar.