"Zile de-a rîndul merge omul printre copaci şi pietre. Rar i se opreşte ochiul asupra vreunui lucru, şi asta se întîmplă doar cînd l-a recunoscut prin semnul unui alt lucru; o urmă pe nisip indică trecerea tigrului, o mlaştină vesteşte un fir de apă, o floare de malvacee sfîrşitul iernii. Tot restul e mut şi comutabil; copacii şi pietrele sînt doar ceea ce sînt.
Pînă la urmă drumul duce la oraşul Tamara [toate "oraşele imaginare" ale lui Calvino, intervin eu, au - de ce oare? rămîne să ne întrebăm - nume de femei, de femei rare, legendare]. Pătrunzi în el prin străzi înţesate de firme ieşind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri. [...] Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăşi forma sa şi locul pe care-l ocupă în alcătuirea oraşului sînt suficiente pentru a-i indica funcţia: palatul regal, închisoarea [interesantă alăturare!], monetăria, şcoala pitagoreică [adică şcoala înaltă, universitatea, cum am spune noi], bordelul. Pînă şi mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentiţa brodată pentru frunte înseamnă eleganţă, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înţelepciune, colanul de pietre preţioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe nişte pagini scrise: oraşul spune tot ce trebuie să gîndeşti, te face să-i repeţi discursul, şi în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se defineşte pe sine şi toate părţile sale.
Cum este cu adevărat oraşul sub acest înveliş des de semne, ce conţine sau ascunde în el, iată ceea ce nu va şti niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduieşte să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant..."
Pînă la urmă drumul duce la oraşul Tamara [toate "oraşele imaginare" ale lui Calvino, intervin eu, au - de ce oare? rămîne să ne întrebăm - nume de femei, de femei rare, legendare]. Pătrunzi în el prin străzi înţesate de firme ieşind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri. [...] Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăşi forma sa şi locul pe care-l ocupă în alcătuirea oraşului sînt suficiente pentru a-i indica funcţia: palatul regal, închisoarea [interesantă alăturare!], monetăria, şcoala pitagoreică [adică şcoala înaltă, universitatea, cum am spune noi], bordelul. Pînă şi mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentiţa brodată pentru frunte înseamnă eleganţă, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înţelepciune, colanul de pietre preţioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe nişte pagini scrise: oraşul spune tot ce trebuie să gîndeşti, te face să-i repeţi discursul, şi în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se defineşte pe sine şi toate părţile sale.
Cum este cu adevărat oraşul sub acest înveliş des de semne, ce conţine sau ascunde în el, iată ceea ce nu va şti niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduieşte să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant..."
Oraşele pot fi vizitate, dar nu pot fi cunoscute: ele par a i se oferi celui care le vizitează poate tocmai pentru a se proteja, pentru a se ascunde: căci vizitatorul, călătorul vine cu semnificaţiile lucrurilor aparent noi pe care le vede de acasă. Şi nu putem cunoaşte lumea adevărată a oraşului real pentru că, fără să vrem, cunoaşterea devine şi este mai presus de toate imaginaţie. Orice oraş este, de fapt, mai mult un oraş imaginar. Din acest punct de vedere, toate oraşele seamănă între ele. Nici n-ar putea fi foarte diferite unele de altele. De aceea, poate, aşa cum spuneam ieri, oraşele călătoresc.
Asemeni Tamarei, oraşul imaginat de Italo Calvino, şi Bucureştiul este mai mult imaginar decît real.
*
"Peste şase fluvii şi trei lanţuri de munţi - scrie Calvino - se înalţă Zora, oraş pe care cine l-a văzut o dată nu-l mai poate uita. Dar nu pentru că ne-ar lăsa în amintire, ca alte oraşe memorabile, o imagine ieşită din comun. Zora [deci, ţin eu să atrag atenţia, orice oraş, toate oraşele: Calvino imaginează oraşe, nu se referă la oraşe existente tocmai pentru a putea să vorbească despre Oraş în sine, sau tocmai pentru a putea descrie infinitatea modurilor de abordare a oricărui oraş: fiecare oraş impune, cere un anumit mod de a-l cunoaşte, de a-l percepe din infinitatea modurilor posibile], Zora [deci] are proprietatea de a rămîne în memorie punct cu punct, în succesiunea străzilor, şi a caselor de-a lungul străzilor, şi a uşilor şi ferestrelor în case, cu toate că nu ne dezvăluie în ele frumuseţi sau rarităţi deosebite. [Intervin iar: un oraş, deci, nu trebuie să conţină frumuseţi anume pentru a fi, în sine, frumos!]. Secretul său [din nou intervin: orice oraş are un secret, este un secret, încearcă să rezolve, poate, un secret şi dă naştere altora...], secretul său [prin urmare] stă în felul cum privirea alunecă peste figurile succedîndu-se ca într-o partitură muzicală în care nu poate fi schimbată sau mutată nici o notă. [...] Acest oraş care nu se şterge din memorie e ca o armătură sau o reţea în pătrăţele cărora fiecare poate dispune lucrurile de care vrea să-şi amintească [...]. Între fiecare noţiune şi fiecare punct al itinerarului va putea stabili o conexiune de afinitate sau de contrast care să-i trezească pe dată aducerile aminte. Astfel încît cei mai înţelepţi oameni din lume sînt cei care cunosc Zora [adică orice oraş, Oraşul în sine, deci şi Bucureştiul] pe dinafară.
Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora [adică, în cazul nostru, Bucureştiul]: obligată să rămînă încremenită şi egală cu ea însăşi pentru a putea fi ţinută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus şi a dispărut. Pămîntul a uitat-o."
Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora [adică, în cazul nostru, Bucureştiul]: obligată să rămînă încremenită şi egală cu ea însăşi pentru a putea fi ţinută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus şi a dispărut. Pămîntul a uitat-o."
Uneori, sîntem prizonierii propriei imagini despre Bucureşti şi ni se poate întîmpla ca aproape să nu mai recunoaştem oraşul, Bucureştiul real. Bucureştiul real, cum i-am spus, se bate, atunci, intră în tratative, în mintea şi "pe pielea noastră", în simţirea noastră, cu Bucureştii, infinit de mulţi, ai închipuirilor noastre.
*
"La Despina [cum spuneam, toate Oraşele imaginare prin care călătoreşte Italo Calvino pentru a regăsi oraşul real au nume de femei legendare], la Despina [deci] se ajunge în două feluri: cu vaporul sau cu cămila ["corabia deşertului", cum i se mai spune]. Oraşul se prezintă în mod diferit celui ce vine de pe uscat şi celui ce vine dinspre mare. [...] Fiecare oraş îşi primeşte forma din deşertul căruia i se opune; astfel văd călăuza de cămile şi marinarul oraşul Despina, oraş la hotarul a două deşerturi."
Depinde, deci, de unde şi cum vii într-un oraş. Să ne întoarcem însă o clipă spre Bucureşti (căci despre el este vorba tot timpul). "Fiecare oraş îşi primeşte forma din deşertul căruia i se opune", spune Italo Calvino. Căror deşerturi i s-a opus, se opune în continuare, neîncetat, Bucureştiul, deci căror deşerturi le datorează el forma actuală?
Primul deşert al Bucureştiului n-a fost cu adevărat unul: Bucureştiul s-a construit pe cheltuiala pădurii, a codrului, deci a vegetaţiei vii şi abundente; de aici, aspectul lui, perceptibil şi azi, de grădină, sau, mai exact, de luminiş, de poiană. "Codrul cu poienile", cum spune Eminescu în Scrisoarea III: poate acesta este, de fapt, Bucureştiul...
Apoi, Bucureştiul s-a construit împotriva deşertului repetat al istoriei: pustiirile, năvălirile, incendiile, bătăliile cărora acest oraş le-a fost martorul şi, de multe ori, chiar terenul.
Astfel că, în sfîrşit, Bucureştiul a înglobat forma acestui deşert, forţa lui, şi, periodic, pare a se auto-devasta, a se auto-pustii. Bucureştiul creşte, din cînd în cînd sau poate chiar tot timpul, auto-distrugîndu-se: cuiva, născut sau mai degrabă venit aici, îi vine, uneori, ideea că părţi ale oraşului trebuie rase de pe faţa pămîntului. Bucureştiul, se poate deci spune, este oraşul pustiirii lăuntrice.
Dar, aşa cum spune Italo Calvino,
"oraşul este redundant: se repetă pentru ca măcar ceva să se poată fixa în memorie. [...] Memoria este redundantă: repetă semnele pentru ca oraşul să înceapă să existe".
Poate că Bucureştiul n-a învăţat încă să se repete de-ajuns. Poate că ţine prea mult să se inventeze, să se diversifice, s-o ia mereu de la capăt în loc să se instaleze într-o continuitate: ar trebui, poate, să înceapă să se repete, cuminte, pe sine, "pentru ca să înceapă să existe" în sfîrşit, cum spune Calvino.