O tută

Am încercat tot.
Am zis că dacă nu mai deschid gura va fi bine.
Poate intimidează faptul că pot lega două vorbe.
În fiecare zi am fost puţin mai tută, am făcut eforturi.
M-am arătat tot mai uluită şi mai încântată de fiecare truism N-a fost bine.

M-am arătat mai puţin expansivă. Exaltarea înspăimântă pe oricine, se ştie.
În pielea oricărei femei ceva mai dezinvolte şi mai hotărâte se poate ascunde un terorist.
Vitalitatea sperie, e semn de voinţă proprie.
Femeile dezirabile sunt cele adormite.
Am încercat să dorm de-a-mpicioarelea, am făcut exerciţii.
Am ajuns la reale performanţe: pot să adorm când aştept în rând
alergând după autobuz
sau în genunchi în timp ce frec podeaua.
Pot să dorm chiar pe scenă în faţa mulţimii.

Mi-am ascuns cât am putut de bine suferinţele, se ştie că o femeie îndurerată e un monstru...
Nu e bine nici să ai umor, pare că te simţi mult prea bine cu tine.
Mi-am cerut public iertare.
Mi-am pus cenuşă în cap pentru fiecare întrebare incomodă şi pentru fiecare revoltă în parte.
Mi-am înăbuşit toate convingerile şi toate îndoielile.
Singură mi-am pus piedici, să cad naibii, să mă fac de râs
să nu se simtă unul timorat de faptul că aş avea prea multă graţie
şi nimic.

M-am dus la cosmetică şi la sală degeaba.
Şi marile intelectuale au corp perfect.
Iar eu între timp am devenit o tută.

Am încercat să nu mai ies din casă, să pun doar poze pe net.
Să nu se simtă mirosul freneziei pe care îl emană acest animal vrednic de milă
sau, şi mai rău, mirosul disperării.
Mi-am zis: trebuie să-l ţin în lanţ, în cuşcă.
Să-l ţin afară când e frig rău
sau pe nişte călduri cumplite, să îl mănânce ţânţarii.
Poate îi trece.
Poate ajung să-l supere rănile îndeajuns încât să nu-i mai ardă de altele.
Nu i-a trecut.

Nu am ambiţii profesionale.
Cred că am mai spus.

Am încercat, chit că nu cred în basme urbane, să găsesc pe cineva care să-mi spună vorba magică contra cost.
Cineva care să mă mintă că nu-i pasă de răni, de înfrângeri, de ani, de gândurile pe care le bănuieşte că mi-ar colcăi prin ţeastă.
Se pare că nimeni n-are nevoie de bani.

Cineva care să se bucure simplu de ce ar avea de spus acest corp.
E tot ce am vrut. E un corp atractiv încă.

Mijeşti ochii dimineaţa şi constaţi dezastrul
O întindere hapsână de zile şi nopţi hărăzite uitării
un grup de discipoli care îţi aplaudă frenetic tăcerea
o încrengătură de drumuri care nu duc nicăieri idei de granit peste tot
şi o armată de absenţe transmutate în aur

Sunt atâtea oferte ale nemuririi pe piaţă
Iar tu visezi la existenţa unui troglodit
care să vrea să-ţi mângâie tot ce e muritor şi dureros în tine
care să se bucure ca un nătâng de frumuseţea ta elementară

şi nu te crede nimeni că eşti proastă.