Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zmeul de la Heracleea - o lume uitată


Maria Popescu-Butucea

14.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există locuri unde trebuie să asculţi vocea pietrelor (cine a călătorit în ţinuturile Eladei ştie). Este o voce ce tresaltă din pământ şi care urcă în cuvintele oamenilor până devine făptură. Există momente şi stări când nu trebuie să cauţi omenescul în expresii artistice şi nici în produse ştiinţifice. El poate să se afle altundeva, în adânc săpate în inconştientul colectiv, în mituri, ce ne încântă cu vraja, ţesătura de fiinţe despre care se vorbeşte cu ochii învăpăiaţi şi cu o clătinare a capului urmată de un „„hm” indefinit la capăt de frază. Nu ştii dacă să crezi sau nu, dacă să închei pactul de comunicare. Făpturile mitice sunt plămădite de o lumea veche, din vremuri neştiute. Aşa e şi aici, într-o Dobroge, mal de Razim, la Cetatea Heracleea. (Nu ştiu de ce acum cetatea apare în documente cu numele Enisala după numele localităţii; după unii ar fi un nume turcesc, după alţii celtic - am auzit la bătrânii satului pronunţând „Inisla”, dar cine mai ştie? Oricum nu ne propunem acum a căuta etimologii şi confirmări istorice!)



Cetatea aceasta, dincolo de ziduri şi de pânza de ceaţă (ascundea altădată armate, comori) adăposteşte azi doar făpturi mitice. Acolo îşi află sălaş Zmeul, Zâna, Baba Joimăriţa. Ce ar fi copilăria fără ei? Basmele, poveştile bătrânilor vibrează în linia incertă dintre real şi ireal trăită cum numai în copilărie se întâmplă. Imaginaţi-vă însă, ce forţă pot căpăta dacă poţi călca cu piciorul locurile unde vieţuiesc astfel de făpturi, unde graniţa dintre real şi poveste nu mai e sigură nici pentru adulţi, darămite pentru copii. Nu exista desprimăvărare care să nu se lase cu o fugă până la cetate. Altă dată copii colindau împrejurimile păscând mieii. Hoinari toată ziua, aşa în „dorul lelii”. Şi nu făceau nici o excursie la cetate şcolarii sau localnicii care îşi duceau musafirii veniţi în vizită, fără să urce şi până la Gaura Zmeului. Un spirit mereu reîncarnabil al locului. (Cum? Cine? Unde s-a născocit povestea asta şi de ce? Cu ce basme se aseamănă? Din ce folclor? O fi rămăşită de pe undeva? De unde? Nu se ştie nimic!!) Se zice că oricine pătrunde în această mică grotă trebuie să poarte o panglică roşie ca protecţie, pentru ca altfel Zmeul îl poate ataca! Dacă eşti un vizitator străin eşti pus în gardă. Nu se dau prea multe explicaţii. Se urcă încet, cu prudenţă pe stâncile adesea prea colţuroase, iar la intrarea în grotă privirea se opreşte pe câteva şisturi cristaline. Bucăţi fine de micaşist ce se desprind cu uşurinţă, care se lipesc de haine înnobilându-te parcă şi sclipind în soarele aflat între răsărit şi amiezi. Acolo descoperim o deschidere, atât cât să poată intra un om aplecat.

Tot în această poziţie poţi înainta uşor şi observi o îmbinare de roci de natură diferită ca duritate şi culoare. Ca scop, pare să fie un depozit care s-ar fi surpat în timp, dar nu este nimic sigur. Grota se îngustează şi se întunecă şi numai unii, foarte curajoşi ar putea să mai înainteze. De obicei, nu o mai face nimeni. Se zice că acolo locuieşte Zmeul. Cu mult timp în urmă, în hapsânia sa, a furat o zână, o fată foarte frumoasă şi a ascuns-o în această lume întunecată de sub cetate. Ea însă a reuşit să fugă. Dar nu avut salvare. Fugind spre sud-est, unde se deschide o vale adâncă, probabil un fund şlefuit de apele mării retrase, Zâna şi-a găsit sfârşitul într-o groapă de loess galben ce se tot surpă în fiecare zi spre adâncuri. Acolo este „Groapa Zânei”, spun localnicii. De atunci Zmeul trăieşte singur şi trist şi numai noaptea târziu se aşeză pe platoul înalt ce duce spre poarta cetăţi şi priveşte satul şi depărtările. Vizitatorul este condus să vadă şi locul unde, de atâta aşteptare, zmeul şi-a săpat în piatră urmele labelor sale puternice. Povestea prinde viaţă sub ochii tai. Timpul fuge înapoi. Ghidul ad-hoc explică şi arată forma şezutului care se prelungeşte cu o coadă. Dar poate că nu era chiar aşa de urât! Imaginaţia ţi se aprinde. Îl vezi ca pe o fiinţă hibridă prinsă între malefic şi angelic, animalic şi sublim. Partea dorsală seamănă cu a unui leu, e sigur aşa, după formele săpate în piatră. Dacă are un simţ dramatic mai dezvoltat, ghidul îţi mai arată şi câteva urme, tot adâncite în piatră, pe unde vine leul şi o rupe la fugă făcându-te să intri şi tu în transă şi să o iei la goană dând crezare pe de-a întregul poveştii. „Dar de ce fugi, îţi spune localnicul, ai pierdut cumva panglicuţa roşie?” Nu, nu ai pierdut-o, ai pierdut contactul cu realitatea. Zâmbeşti. Oamenii locului nu pun întrebări şi nu caută răspunsuri. Aşa a fost şi gata.

După vizită, spiritul prea cartezian se uită tâmp. Ar vrea să mai afle, dar nu are ce. Pur şi simplu nu se mai ştie nimic. Tăcere. Iar oamenii de aici nu vor să adauge nimic. Despre Baba Joimăriţa se ştie la fel că şi-a făcut sălaş la cetate. Bătrânele satului, „buna”, „ma' a” şi „mamâca” sperie mereu copii că vine Baba Joimăriţa cu tava cu jar, în caz că nu sunt cuminţi sau dacă se uită prea mult în foc! Sunt adesea fascinaţi de foc şi îşi lasă jocurile pentru a-l scormoni şi a-i urmări fantasmele! Orice foc este de fapt tigaia cu jar a babei Joimăriţa care vrăjeşte copii. Tot Baba Joimăriţa îşi râde de bărbaţii prea iubăreţi şi îi plimbă somnambuli noaptea prin sat. Vai! Vai! Oare cine este această Joi - Măriţă (când spui „joimarţi”, spui niciodată) o fiinţă imposibilă sau androgină? Joi este Hera (de aici numele de Heracleea?) şi Mariţa de la Marta sau Marte, zeul zănatec şi versatil al războiului? Dar acestea întrebări ne duc de fapt unde nu am fi vrut, deşi ar fi extrem de interesant: să căutăm etimologii şi confirmări istorice. Pur şi simplu am deschis o cutie cu amintiri. Ce o mai fi pe acolo? Nimic. Sau poate doar bate vântul.

***


Îmi amintesc de o vizită în Norvegia în districtul Hedmark, la Hammar (în apropiere e localitatea Lillehammer). Acolo, „un picior de bazilică”, din creştinismul timpuriu, a fost acoperit cu o cupolă de sticlă. Un localnic devenit peste mari şi ţări un american bogat s-a întors şi a făcut acest cadou ţarii sale de origine. Am fost, evident extrem de impresionată de grija de a păstra un asemenea „site” arheologic, unde se desfăşoară lecţii de istorie. S-au străduit să conserve totul, acolo unde iernile sunt extrem de grele şi lungi: forma zidurilor aşa cum le-au găsit; culorile, desenele câte se mai puteau vedea; temperaturi propice create special în interior chiar şi pentru firele de iarbă de lângă ziduri şi au evitat pe cât posibil cimentul şi adaosul de pietre noi. Dar, ceea ce m-a şocat cel mai mult, a fost modul în care au creat o „atmosferă” de epocă. Custodele, o domnişoara drăguţă, se prezintă îmbrăcată în costumul perioadei vikingilor, iar la gât poartă o cruciuliţă după modelul celei descoperite acolo. O urmărim cu interes, facem poze şi, dintr-odată, auzim fără nici o introducere, un cântec religios în latină, specific perioadei despre care ne-a vorbit până acum. Cupola are exact unghiurile necesare pentru a obţine rezonanţa. Ne-a dat gata. Ne revenim greu. Colega mea din Spania mă întreabă: „ Tu eşti din România şi înţelegi latina, nu-i aşa?” Da, dar... nu are nici o importanţă. Ne aflăm în secolul...

Mă întreb ce s-a conservat sub această cupolă imensă? O lume materială, ziduri, pietre, mărturii ca date istorice ştiinţifice sau pur şi simplu spiritul vremii şi al locului?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer