Cine credea că marea se sfârşeşte la Vama Veche se înşela amarnic. Şoseaua lasă în urma sa pitoreasca aşezare a celor ce vor să simtă libertatea curgând prin vene şi, precum un şarpe de argint, te îndrumă spre "oraşul alb". Doar mare albastră şi câmp galben în văpaia soarelui de august.
Îmi imaginam că Balcicul a rămas ca în perioada interbelică: plin de lumea bună a Micului Paris. Cu doamne îmbrăcate în rochii lungi de pânză, albe ca spuma mării, cu pictori care veneau aici doar ca să fie aproape de regina noastră dragă, cu părinţi însoţiţi de bone care vorbeau franceza... Balcicul s-a schimbat de atunci. Dar parcă strălucirea oraşului care l-a făcut pe marele Ovidiu să exclame: Oh, oraş de pietre albe, te salut pentru frumuseţea ta unică; se mai regăseşte încă pe străduţele sale înguste, în grădina castelului, în culoarea de azur a mării...
Marea mi se pare întruchiparea perfecţiunii. Muzica sa este unică. Îmi place să o ascult pe timp de furtună. Să văd cum pescăruşii se strigă necontenit şi zboară spre infinit, ca apoi să dispară în albastrul calm al cerului de departe.
Excursia la Balcic a fost destul de scurtă. Un week-end în care a plouat. Ploaie de munte. Poate şi de asta este Balcicul aşa de frumos. Nu îţi dai seama dacă eşti la mare sau la munte. Respiri un aer curat, rece. Muntele. Iar în depărtare, poţi auzi pescăruşii ţipând şi poţi vedea întinderea albastră de apă. Marea.
Prima vizită pe care am făcut-o cu fetele mele (Ei bine, da. Am fost "tri rumânski" în această aventură pe pământ ce altădată era românesc) a fost la castel. Pentru castelul alb cu minaret pe care l-am văzut în poze am venit. Să văd ce i-a plăcut Mariei atât de mult încât şi-a dorit ca inima ei să rămână mereu la Balcic. Să văd cum se vede de aici de sus marea pe care ochii ei au privit-o atât de nesăţios în aşteptarea iubirii.
Oare Venus cea născută din spuma mării se hrănea cu mărgăritare albe de scoică? Privesc de aici, de pe scaunul de piatră, spuma din care a fost plămădită cea mai frumoasă zeiţă. E albă ca laptele, ca fulgii de nea. Şi îmi pare că din ea a răsărit eternitatea.
Sâmbătă dimineaţa. Afară - un cer întunecat, de furtună. Aveam să aflăm la întoarcere că în Dobrogea au fost inundaţii. La Balcic plouă. Ploaie mocănească, măruntă. Şi totuşi nu este frig. Mergem în tăcere spre castel, spre acest "cuib de linişte", aşa cum a fost el numit de către regină. Paşii ne sunt grăbiţi, de parcă în următoarele minute, castelul alb ar dispărea sub stropii deşi ai ploii. Surprinzător, nu există ghid. Încercăm să ne dăm noi seama ce s-a întâmplat acum mai bine de jumătate de secol când regina Maria a hotărât să construiască acest castel aici, la malul mării, la poalele muntelui.
Am revenit după un an la mare. La marea mea dragă din Balcic. Parcă nimic nu s-a schimbat. Plouă mărunt, cum spunem noi, mocăneşte. Şi marea e liniştită. Atât de calmă încât liniştea ei îţi pătrunde în suflet şi te bucură. Departe, în zare, se văd câteva bărci de pescari. Mereu mi-am închipuit că aceşti oameni ai apelor încearcă să prindă câte puţin din nemurirea mării.
De sus, de pe primul etaj al frumoasei grădini care înconjoară castelul, se văd pe mare bărci de pescari. Plouă neîncetat, însă noi încercăm să descoperim fiecare colţişor al acestui parc. Vilele, construite la ordinul Mariei pentru a-şi putea primi oaspeţii de seamă, se pot închiria. Ce senzaţie trebuie să fie să ştii că stai în vila "Prinţul Nicolae", vila ce odinioară a aparţinut unuia dintre moştenitorii coroanei regale!
Păşim printre arbuştii mediteraneeni, în această grădină botanică, una dintre cele mai variate din Balcani. Printre dalele de piatră, vechi de câteva zeci de ani, a răsărit iarba. De la atâta ploaie, pesemne. Ne oprim la fiecare colţ mai interesant şi ne facem poze. Fiecare vrea poza ei:
"Dă-te mai aşa!"
"Nuu, vezi să prinzi şi zidul."
"Ba marea..."
Mereu marea. Printre copaci găsim o cruce mare, de piatră. Aici a fost inima Mariei. De aici, de pe un colţ al scărilor din piatră, se vede marea albastră care sub stropii ploii de toamnă nu îşi pierde culoarea.
Mă intrigă atât de tare felul în care marea îşi poate schimba culoarea. Când e liniştită, e de un albastru atât de clar, încât nu îţi dai seama unde se uneşte cu cerul. Pe timp de furtună, devine, asemeni unui copil, agitată, scânceşte parcă şi se face gri de furie. Şi sunt alte dăţi, când are o culoare nedesluşită - ba e verde ca iarba fragedă de primăvară, ba e de un albastru intens.
Deşi plouă, ne continuăm plimbarea. Trecem de Râul Zeilor, traversăm grădina plină de flori şi ajungem aproape de castel. Drumul devine un labirint şi la fiecare pas ne întrebăm, ne ciondănim în ce parte să o apucăm. Nu ne despărţim, de teamă să nu ne pierdem. Totuşi... grădina se întinde pe 35 de hectare. Ne mirăm la fiecare coborâre pe scările de piatră proiectate de arhitecţii italieni Amerigo şi Augustino. Câtă muncă, pentru ca această colină să fie transformată într-o aşa frumoasă grădină de vară. Au fost necesari 16 ani.
Castelul este foarte mic. Intim, comod, romantic. Mie îmi aduce puţin a Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia. Câţiva turişti intră, ca şi noi, în castel, să se adăpostească de ploaie. Camerele, foarte puţin mobilate, nu au nimic care să amintească de regină. Câteva piese de mobilier "de pe timpul reginei Maria". Pe pereţi, fotografii autentice pe care scrie în româneşte. Poate singurul lucru care spune ceva despre originea acestui castel.
Unul dintre regretele mele este că vara ţine doar două luni pe an. Aştept cu nerăbdare ziua în care plecăm spre Balcic. Spre castelul alb, coborât parcă dintr-o altă lume. Spre mare. Mi-ar fi plăcut ca valurile mării să se ciocnească de zidurile albe ale castelului. Să simt marea mai aproape. Să îi aud fiecare tresărire.
De aici, de pe terasa castelului alb, se aude vuietul mării. Ne facem curaj să ieşim în ploaie. Găsim adăpost sub o magnolie imensă. Deşi e sfârşit de august, încă mai are flori. Eu şi Brînduşa ne încumetăm să mâncăm o bezea uriaşă. Ana ne priveşte şi râde. Îi este somn. Probabil de la ploaia care se înteţeşte.
Fugim prin ploaia deasă şi rece de munte şi reuşim să ajungem la capela Sfântei Fecioare. Capela unde se ruga Maria. E mică şi pe unul dintre pereţi este însăşi regina pictată.
Urcăm din nou prin grădină. Ne întâlnim cu alţi turişti. Sunt englezi. Oare ştiu că regina Maria a noastră era Missy, nepoata dinspre tata a reginei Marii Britanii şi nepoata Romanovilor, dinspre mamă? Ajungem la cascadă. Facem poză de grup pe Puntea Suspinelor. Câtă tristeţe trebuie să fi simţit Maria dacă această punte peste cascadă se numeşte Puntea Suspinelor...
De câte ori sunt tristă mă plimb prin grădină, printre flori. Oare câte zile îmi va mai fi dat să văd marea aceasta care îmi e atât de dragă? Mă opresc adeseori pe Puntea Suspinelor. Viaţa ni se scurge lin iar în ultima etapă totul e învolburat şi se derulează ca într-o cascadă.
Mica noastră escapadă în grădina castelului a durat o zi. Timpul a zburat pe lângă noi în tăcere. Ploaia nu s-a oprit, dar de mult nu-i mai simţim stropii. Am ieşit parcă dintr-un tărâm de basm. Trecem de poarta castelului. De partea cealaltă, multe suveniruri. Începem o cursă haotică printre tarabele în care se găsesc tot felul de lucruri pe care scrie Balcik sau Bulgaria - Land of Roses. Încercăm să furăm puţin din acest mic oraş în care altădată, poate, se vindeau lucruri de artizanat româneşti.
Am lăsat amintirile în urma noastră. Castelul, grădina cu flori, cascada, capela, Puntea Suspinelor, magnolia uriaşă, tronul de piatră de unde Maria privea marea... toate vor prinde poate alte culori o dată cu trecerea anilor. Dar un lucru este sigur: marea va rămâne aceeaşi. Aşa cum era pe vremea ei, aşa cum am văzut-o noi la Balcic.
Privesc iarăşi întinderea albastră de apă. Marea. E sfârşit de august la Balcic. Toamna îşi intră puţin câte puţin în drepturi. Plouă mocăneşte. Grădina palatului este pustie. Îmi aud paşii pe dalele de piatră printre care a răsărit iarba. Câte poveşti de iubire pierdute ascunde oare marea? Câte suflete au înghiţit valurile sale înspumate? Sute? Mii? Sau poate doar pe al meu...