La moderni, cuantificată într-un Existenzminimum pe care locuirea colectivă l-a celebrat, locuirea, activitatea pe care o practicăm atunci când nu muncim şi nici nu ne relaxăm în zone de loisir anume destinate acestor scopuri, bine delimitate în oraş, se descompune la rândul său în alte activităţi: odihna, prepararea şi servirea mesei, zona activităţilor comune. Este nevoie de suprafeţe şi cubaje de aer minime pentru supravieţuire. Există o logică, exprimabilă într-o schemă funcţională, a practicării acestor activităţi. Ea "zonifică" între cele diurne şi cele nocturne, care nu pot fi amestecate. O atare "congelare" funcţionalistă reduce însă şansele oricărei conversii ulterioare şi, deci, nu ia în calcul devenirea. Este o arhitectură din care istoria folosirii ei - ulterior producerii artefactului - lipseşte.
Ce trebuie spus despre locuirea heideggeriană, în schimb, este că pare de fapt un concept mult mai complex decât cel de funcţiune, în înţelesul dat de arhitectura modernă. Locuirea înseamnă a face loc fiinţei şi ea exprimă capacitatea spaţiului, într-un anume fel amenajat, de a îngădui aşezarea fiinţei "întru" el.
Locuirea bună ar conţine - înfăşate în sine precum dimensiunile suplimentare ale spaţiului - funcţiuni, cărora le adaugă şi capacitatea adecvării în timp la alte moduri de folosire; de asemenea ea conţine starea de bine (ocrotirea de jur împrejur, aducerea la pace, bucuria) şi învecinarea. Locuirea este astfel un stadiu anterior/ conţinător al oricărei stări prin care va să treacă o casă, după cum casa - această expresie înzidită a locuirii - precede, conţinându-le in nuce, ipostazele specializate ale oricărei zidiri: "ustensilele" ei. Soluţia pe care o vede Heidegger la problema devenirii în timp este aceea de a avea o stare esenţială în potenţă, din care să decurgă toate actualizările, trecute şi viitoare, prin care va trece spaţiul casei astfel configurate:
"(Casa) n-a uitat colţul închinat Domnului, din spatele mesei comune, a rânduit în odăi locurile sfinţite pentru naştere şi pentru «arborele morţilor» - aşa se cheamă acolo (în Pădurea Neagră, n.m.) sicriul - prefigurând astfel pentru toate vârstele vieţii, sub un unic acoperiş, tiparul mersului lor prin timp" (Heidegger, Originea operei de artă, 1995, 191-2).
Actualizând în permanenţă una sau alta dintre latenţele deja existente în locuire - rugăciunea, servirea mesei, nunta, naşterea şi creşterea pruncilor, moartea - cea "epuizată" se va retrage în rezervorul din care a apărut, făcându-i următoarei loc. În acelaşi timp, convieţuiesc funcţiuni majore şi minore, cu propria lor regulă de actualizare şi de retragere în potenţă, în felul în care insecte şi carnasieri stăpânesc fără conflict un acelaşi areal, fără să se întîlnească vreodată. Vagul, imprecizia - aici, valorizate pozitiv - ale casei îi îngăduie acesteia să poată deveni, cu minimum de aggiornamento, mereu altceva: un alt spaţiu al ocrotirii - biserică poate - sau, cu atât mai simplu (devreme ce presupune doar o regresie prin specializare), un ustensil-edificiu. Acest mod de a folosi spaţiul nu lasă cicatrici definitive asupra casei, rezultate din efortul de adecvare, devreme ce toate funcţiunile sunt dintru început conţinute în locuire.
"Omul nu cultivă însă doar acele lucruri care cresc de la sine, el construieşte şi în sensul lui aedificare, înălţând lucruri care nu pot lua naştere şi nu pot dăinui printr-o creştere spontană" (Heidegger, 1995, 204). Cu alte cuvinte, întemeind încă o dată diferenţa dintre casă în care se locuieşte şi ustensilul zidit, Heidegger ne avertizează într-un alt text al său ("... În chip poetic locuieşte omul...") că prima se poate nutri din sine însăşi, câtă vreme locuirea este însuşi modul în care oamenii sunt pe pământ; în vreme ce ustensilul, pentru a supravieţui, este un infirm dependent de ceva din afara sa. Mai mult decât a îndeplini înlăuntrul său nevoile mereu schimbătoare ale celor care o locuiesc, prin succesive metamorfoze parţiale, casa lasă adeseori loc şi creşterii (proliferării), deodată cu numărul / nevoile şi raporturile reciproce în ierarhia familiei. Acest procedeu este un surplus, o proprietate suplimentară a multor case vernaculare, care îngăduie încă şi mai multă libertate de acomodare a casei (iniţiale) la devenirea locuirii din pântecele său.
În afara faptului că este "flexibilă", casa culturilor tradiţionale mai are şi capacitatea de a se extinde după nevoi, întrucât este un organism care îşi poate "grefa" spaţii noi fără a dăuna întregului. Devreme ce regula de compoziţie vizuală a casei este una slabă, întregul nu domină aspectul serial al elementelor componente. O casă cu trei camere nu diferă esenţial de una cu două - ştim asta şi din arhitectura vernaculară de la noi - şi nici nu are nevoie de un mod diferit de distribuţie internă a spaţiilor. Unificate de prispe, camerele se pot înşirui / articula fără a schimba expresia spaţială a ansamblului. Întregul nu oprimă părţile, blocând astfel devenirea lor, aşa cum se petrece bunăoară cu arhitectura monumentală interbelică, unde panouri opace distribuite la extremităţile faţadei simetrice stopează proliferarea colonadelor şi / sau a porţiunii transparente, din centrul compoziţiei.
Spaţiul vag (i.e. slab specializat) al casei acomodează oricare funcţiune căreia trebuie să îi servească, întrucât o face temporar şi cu rest - dar acest statut parţial este asumat. Aşa se petrec lucrurile şi în cazul casei vernaculare din China bunăoară, sau din zona Orientului arab, unde înşiruirea de spaţii în interiorul unei limite (curtea interioară) precede transformarea lor; conversia casei se petrece numai după ce limita (curtea introvertită) a fost în întregime bordată cu camere.
(locuinţă antebelică în Tulcea)