Treisprezece

De când o-ntâlnise la aplicaţia de la Orşova, Andi nu şi-o mai putuse scoate din cap pe Rada, deşi se spune că ochii care nu se văd se uită. E poate valabil pentru alţii, dar nu şi pentru Andi. N-o văzuse peste vară, în timpul vacanţei, dar asta nu-nseamnă c-o uitase, dimpotrivă chiar.

S-au revăzut la facultate, când a reînceput şcoala. Andi venea conştiincios la cursuri, laboratoare, seminarii. Rada apărea doar ocazional, şi stătea numai până când se făcea prezenţa, după care dispărea. Cum erau în grupe diferite, nu se vedeau prea des. De fapt, se vedeau e doar un fel de-a spune. La cursurile la care Rada era prezentă, Andi o căuta din privire, sperând să se facă remarcat, s-o facă să-şi aducă aminte de el şi de discuţiile interesante pe care le purtaseră despre literatură, despre filme, înainte de vacanţă. Dar ea părea să-l fi uitat cu desăvârşire, îl găsea probabil prea insignifiant, prea şters, prea cuminte pentru gustul ei. Era perioada când se lăsa curtată de cei mai virili dintre colegii lor, băieţii roiau în jurul ei, era suficient să iasă în pauză ca să i se ofere ţigarete Kent, Dunhill, Rothmans, o raritate pe vremurile acelea, fără să mai socotim câţi îşi aprindeau simultan bricheta ca să-i ofere foc, deşi unul singur ar fi fost de-ajuns. În grupul lor se râdea mereu, se glumea, se puneau la cale ieşiri la bere. Un băiat introvertit ca Andi n-ar fi avut cum să iasă în evidenţă printre atâţia alţii, cu atât mai mult cu cât nici nu se amesteca printre ei. Asta l-a făcut pe Andi să caute alte soluţii de a relua legătura cu Rada.

Ocazia s-a ivit curând. În acele vremuri, solidaritatea internaţionalist comunistă se diluase mult dar încă mai supravieţuia, chiar dacă anemic. În afara demonstraţiilor oficiale de forţă, partidul-stat, sau statul-partid, cum vrem să-i spunem, utiliza şi mijloace mai modeste de propagandă, dar mai insidioase şi mai ales ceva mai eficiente, adresându-se nevoilor de bază ale oamenilor, cum ar fi foamea şi setea. La mică distanţă de Universitate, de cealaltă parte a Căii Victoriei, se afla un restaurant, numit Berlin, unde chelneri autentic germani (până le-au luat locul ai noştri) serveau bere germană la halbă şi salată berlineză cu castraveciori muraţi, muştar şi carne, înlocuită încet-încet cu organe şi zgârciuri, până a dispărut de tot. Deşi restaurantul Berlin era un fel de vitrină a RDG, cu rol demonstrativ, studenţii de la Universitate nu se sinchiseau de propagandă şi profitau de atmosfera de berărie germană, cu mese lungi de lemn şi bănci fără spătar de o parte şi de alta, unde se puteau înghesui oricât de mulţi s-ar fi nimerit la un moment dat. Unii se duceau să se relaxeze (atât cât se poate relaxa cineva într-un fum de tăiat cu cuţitul şi într-un zgomot în care nici pe cel de alături nu-l auzeai până nu-ţi ţipa-n ureche) după ce considerau că fuseseră supuşi unui regim extenuant la cursuri. Alţii pur şi simplu se duceau acolo pentru că găseau locul mai interesant decât orice s-ar fi petrecut la şcoală. Într-o zi şi-a făcut şi Andi curaj şi a venit după ore cu colegii de grupă. Aşa cum se aştepta, Rada era acolo. Au intrat în vorbă, ea şi-a adus aminte de el. Legătura s-a reluat.

Cu timpul au început să meargă în grup la film, la Cinematecă, unde Andi avea abonament. Rândul preferat al lui Andi era şase - îi plăceau multiplii de şase, aflase de undeva că cifra doisprezece îi poartă noroc. Rada dorea însă să stea mai în spate, nu chiar ca la facultate, pe ultimul rând, dar nici pe rândul şase, care era mult prea în faţă pentru ea. Ca un făcut, fără să-l caute, adesea nimerea pe rândul al treisprezecelea. Uneori chiar şi pe locul treisprezece. Deşi nu era superstiţios, Andi ar fi preferat să evite cifra asta. Credea că există suficiente coincidenţe supărătoare legate de ea - ajunge să ne gândim la infama fotogramă 313 din filmul de 16 mm al lui Zapruder. Americanii se feriseră întotdeauna cu grijă de numărul treisprezece, vezi blocurile lor, care n-au acest etaj, dar de ce ţi-e scris, nu scapi... Cum Rada nu părea deloc impresionată de cifra treisprezece, Andi o tot întreba: "Nu vrei să ne-aşezăm în altă parte? Nu te deranjează treisprezece?" "Nu. Oricum, eu o să mor tânără!", răspundea ea de fiecare dată, râzând. Ideea asta de a-ţi forţa norocul nu se potrivea însă cu principiile de "viaţă lungă" ale lui Andi, pe care el nici nu ştia că le are, dar pe care Rada i le identificase şi de care făcea haz. Îi spunea: "O să trăieşti o sută de ani". După care adăuga: "Decât o viaţă cioară, mai bine o zi vultur, persoanele de faţă se exclud", lăsând totuşi să se înţeleagă că ea ar vrea să fie vultur. Andi nu se simţea nici cioară nici vultur, avea propriul lui ritm, nu ştia dacă de o sută de ani sau nu. Auzise de zicala asta în variantă italiană - E' meglio vivere un giorno da leoni che cento da pecora. Fusese una din vorbele preferate ale lui Mussolini, dar şi din cauza asta nu prea o plăcea, cu atât mai mult cu cât nu se simţea nici leu, nici oaie.

În timpul filmului, Andi uita de cifra treisprezece. După reprezentaţie, rămânea la o discuţie cu grupul în faţa cinematografului. Rada-şi aprindea o ţigaretă, iar dezbaterea începea. Pe măsură ce discuţia se încingea, ceilalţi se plictiseau şi plecau, rămânea doar el cu Rada. Încă o ţigaretă, apoi Andi o conducea la autobuz.

Radei, deşi nu era superstiţioasă, cifra treisprezece nu i-a priit. Iar Andi, care s-a dus singur la spectacole de când Rada nu mai e, continuă să evite atât rândul cât şi locul treisprezece, atunci când poate să o facă.

(Bucureşti, martie 2017)