Jurnalul unui ţăran de la Dunăre

Născut la Segarcea, Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992, pe numele său real Vintilă Caftangioglu) şi-a petrecut copilăria în Moldova şi Basarabia. Absolvent al Colegiului Naţional "Sfântul Sava", a urmat cursuri la facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere, dar a obţinut licenţa numai în Drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit ataşat de presă la Roma în iunie 1940; va fi însă rechemat în ţară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obţine o bursă Humbold şi pleacă în Austria, unde, cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit ataşat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 şi mai 1945 este închis, împreună cu soţia, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un "Tribunal al Poporului" din România îl condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru "crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice". Din Italia emigrează în Argentina, unde va sta între 1948 şi 1953, an în care se stabileşte în Spania, ţară unde va trăi până la sfârşitul vieţii, cu excepţia perioadei 1960-1964, când a locuit la Paris.

Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, a avut o bogată activitate de publicist, profesor, conferenţiar. A debutat în 1932, cu versuri, în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava şi editorial în 1937, cu volumul de versuri Procesiuni. Începând cu anul 1933, face parte din cercul Gândirii. A colaborat, printre altele, la Porunca Vremii, Sfarmă Piatră. A înfiinţat revista Meşterul Manole (1939-1942), pe care o dorea o continuare a direcţiei Gândirii, dar cu deschidere europeană, proiect publicistic căruia i-a rămas fidel.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L'Humanité şi de stânga franceză. Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.


Ani la rând am visat destul de frecvent casa din Aldeşti, Moldova, unde mi-am petrecut o parte din copilărie. Acela este locul unde sufletul meu s-a plămădit şi acela este peisajul din care s-au născut cuptorul meu de imagini, orizontul şi stilul meu, modelându-le în acelaşi timp pe măsura instinctelor mele proprii. Acolo am început să scriu şi acolo am văzut pentru prima oară un om mort. Acolo am învăţat să iubesc. Natura nu cunoaşte jumătăţile de măsură. Numai omul de la oraş este incomplet, vreau să spun unilateral, deci invalid. Ţăranul este un întreg, încă din copilărie. Şi mai ales ţăranul de la Dunăre: voi spune de ce, pe parcursul acestei cărţi.

Casa din Aldeşti se afla la distanţă de sat, aproape proptită de o colină. Era o casă de stăpân, sau de boier, conacul unei moşii care nu ne aparţinea, dar pe care tatăl meu o administrase timp de un an. Era aşezată cu faţa spre sud-est şi printre copaci, pe deasupra grădinii de legume, vedeam de pe terasă, în depărtare, calea ferată care ducea la Roman, iar apoi, şi mai departe, ghiceam albia Siretului, care curgea spre vărsarea în Dunăre, undeva în partea de sud a Moldovei. În partea din stânga casei era un pod care traversa un râuleţ, pe care se trecea spre moară şi spre grajdurile vitelor; la dreapta era drumul care cobora spre fermă şi urca, de-a lungul livezii care se întindea pe toată lungimea colinei, spre hambare şi spre satul Aldeşti, situat la doi sau la trei kilometri, între Siret şi Carpaţi. Dacă traversai acest drum, ajungeai în faţa unui mic eleşteu, cu ceva peşte în el, alimentat de fântâni de suprafaţă săpate la poalele colinei, debordând de apă limpede şi care se numeau "budae". Aici veneau animalele să se adape seara, mai puţin iarna, când apele şi pământul dispăreau sub zăpadă. Fântânile şi heleşteul erau înconjurate de sălcii şi plopi. Acolo mă duceam să ascult pleoscăitul broaştelor când se aruncau în apă şi orăcăitul lor în lumina lunii. Acolo am văzut într-o noapte un om căzând cu capul într-un puţ, omorât nu mai ştiu de cine.

Aveam şapte ani şi-mi doream un cal, dar nu aveam decât un câine, "Miss", care ne însoţea peste tot, pe mine şi pe fratele meu, mai mic decât mine cu trei ani. Feeria copilăriei poartă pentru mine numele acestui loc. Iarna, lupii treceau peste gardurile îngropate în zăpadă şi veneau să-şi urle foamea sub fereastra noastră. Tata ieşea pe terasă şi trăgea cu puşca, făcându-i să scheaune de frică, asemenea unor căţei. A doua zi găseam urmele lor în zăpada atât de înaltă pe câmp şi în livadă, încât iepurii ajungeau să ronţăie, fără să aibă nevoie de vreo scară, crenguţele fragede ale merilor plantaţi în toamnă. Primăvara, zăpada topită renăştea în splendoarea florilor. Păstrez încă, în străfundurile memoriei mele olfactive, parfumul frăguţelor, de un roşu aproape negru, care miroseau de departe, ca sângele unui martir risipit în iarbă.

Învăţătorul satului venea să facă lecţii cu mine în fiecare după-amiază. Îl chema dl Mazăre şi fratele meu i-a azvârlit într-o zi vorba asta demnă de realismul inconştient al copiilor:
- Era mai bine dacă te-ar fi chemat dl Pepene.

Asta fiindcă nouă nu ne plăcea mazărea, piureul mai ales ne întorcea stomacul pe dos, şi eram mari amatori de pepeni zemoşi. Şi cum învăţătorul nostru era un om simpatic şi inteligent, ni se părea că nu-şi merita numele.

Am visat de multe ori Aldeşti şi oraşul Roman, de la care mi-a rămas o amintire ciudată. Un baron numit Capri fusese asasinat aici şi într-o zi noi i-am vizitat casa, un conac frumos aflat în mijlocul unei grădini. Pe parchet, în dormitorul stăpânului, ghidul ne-a arătat o pată închisă la culoare. Sângele baronului ucis. Era ca o rugină pe lamele lustruite ale parchetului. Ieşind, am simţit în stradă un miros de cartofi copţi, un pic arşi, un miros special, amestecat cu aromele toamnei. De fiecare dată când nările mele l-au adulmecat în aer, adus de vânt pe străzile din Paris, Buenos Aires, Roma, Assisi, Lausanne, Toledo sau Mainz, am întrezărit, dincolo de el, interiorul sinistru al casei baronului Capri din Roman, în timp ce persistenţa acestui sânge ruginiu bătea în mine, uşor, cu grijă, medalia morţii.

Am visat Aldeştii, de două sau de trei ori la rând, cu puţină vreme înainte de a o cunoaşte pe Luli. Mulţi bărbaţi şi multe femei mi s-au mărturisit, mai ales în ultima vreme, ca şi cum mi-ar fi stat în puteri să-i salvez de la uitare prin cărţile mele. Multe dintre aventurile lor, reprezentând la scară redusă chipul vizibil al marii suferinţe umane, retrăiesc în romanele mele, sub o formă sau alta, legate intim de propria mea suferinţă, formând un întreg vital, un fel de fiinţă aproape plurală care se povesteşte unei alte suferinţe, cea a cititorului, asemenea unui ecou al vântului puternic lovindu-se de stânci, furios şi dornic să-şi spună sieşi cine este. Luli mi-a povestit într-o zi viaţa ei.

Am trăit la Aldeşti în 1922-23, ea a locuit acolo un an, în 1942, sau 1943, eu copil, ea femeie măritată. În 1963, la patruzeci de ani distanţă, propria mea copilărie venea să-mi vorbească prin glasul ei. Nu uitasem nimic. Niciun copac, niciun colţişor din casă nu fusese înghiţit de uitare, nicio culoare nu se ştersese. De aceea nu cred în prezent, nici în tehnica lui Robbe-Grillet în Le Voyeur. Totul este doar memorie, chiar şi Judecata de apoi, ultimul nostru act în istorie. Un "jurnal" alcătuit din fapte diverse petrecute de-a lungul unei zile, sau din citate din autori celebri comentate ad-hoc este un fel de fals literar.

Totul devine contrast în Spania. Starea de spirit mi se schimbă de zece ori pe zi în funcţie de nuanţa şocurilor exterioare. Totul este aici, în acelaşi timp, uşor şi extrem de greu, alb şi negru. O promisiune devine în decursul unei singure zile o imposibilitate, apoi contrariul ei şi tot aşa. Ştiu că trebuie să ştii să aştepţi, dar port în mine o altă dimensiune a timpului - poate că m-am occidentalizat prea mult -, care mă împiedică adesea să iau în calcul doar finalitatea lucrurilor şi care mă obligă să iau în serios perindarea absurdă şi trecătoare a mijloacelor. După această optică a intermediarilor, mulţi străini judecă greşit Spania, viziunea lor fiind falsificată de propria lor formaţie în mijlocul unui timp care curge repede. Aici timpul nu curge. Este făcut din piatră pură, cum este făcută Castilia şi eu mă întreb cum se descurcă oamenii cu îmbătrânirea, cu moartea. Se ha ido al otro barrio (a schimbat cartierul), se spune despre cineva care şi-a dat obştescul sfârşit, ceea ce este un fel de a schimba spaţiul în condiţiile unei imobilităţi absolute a timpului. Să vieţuiască aici constituie o problemă pentru cineva care soseşte de dincolo de Pirinei. Spaniolul trăieşte pur şi simplu. Asta explică faptul că filosofii sunt rari aici. Însuşi Ortega se considera un ziarist. Titlurile celor două cărţi ale sale apărute acum zece ani vorbesc despre această realitate: Problema Spaniei este unul dintre ele. Să o caracterizăm drept progresistă. Cealaltă, Spania fără probleme, reprezintă punctul de vedere tradiţionalist. Sunt aici nuanţe care-mi par dintr-odată esenţiale.

De dimineaţă, la concertul lui Silvestri. Ca de obicei - şi de aceea iubesc muzica - m-am trezit brusc în miezul universului meu interior. Temele care mă obsedează devin vizibile; totul devine clar de o manieră tangibilă; muzica ridică la suprafaţă chipurile obscure ale străfundurilor; am perceput chiar cu mare precizie tema unui roman pe care încerc zadarnic să-l aduc la viaţă în acest moment. De câteva zile mă gândesc la prea multe lucruri în acelaşi timp: romanul 1900, povestea unei iubiri la Madrid, un bărbat şi o femeie pe care vieţile lor diferite i-au despărţit, care se întâlnesc de trei ori în cincizeci de ani şi se iubesc cu o pasiune tenace şi fidelă, în condiţiile unor destine şi reguli de viaţă care îi împiedică să fie împreună; şi pe urmă relatarea, varianta acestui roman, altă dramă a unei iubiri la graniţă, atât de imprecisă şi de crudă, care i-a despărţit vreme de opt secole pe arabi şi pe spanioli, trei întâlniri fugare pe acest limes de război, deci de suferinţă şi nedreptate fără sfârşit. Linişte a iubirii, renaştere a credinţei în continuitate,

în plină deznădejde, printre flăcări şi vaiete, alături de moartea absurdă adusă de voinţa de putere. Nimic din contrastul romantic şi din conflictul între rase şi religii, fiindcă cele două personaje ale mele sunt creştini. Iubirea ca unică posibilitate de renaştere a speranţei.

Primesc de peste tot propuneri de colaborare regulată. Sunt foarte tentat să accept, dar am deja filmele mele, jurnalul acesta, romanele mele. Ezit şi eu, la graniţa unei alte reconquista, cea a propriei perfecţionări, care nu încetează niciodată să fie preocuparea mea majoră, chiar şi în momentele în care pare mai puţin apropiată. O resimt în mine în permanenţă, ca pe o altă fiinţă care încearcă să pună stăpânire pe mine, să mă recâştige întru totul, şi nu reuşeşte din pricina defectelor, a instinctelor mele, a prelungirilor lor exterioare: ispitele mele. Ca o salamandră mă zvârcolesc în plăceri sau în dureri, în mijlocul rugului propriu. Prin zodie - Săgetător - sunt o fiinţă de foc.

Dar în dimineaţa aceasta, în timp ce Silvestri dirija un concert de Bartok, am fost captat de alte imagini, care până la urmă mi-au biruit eroii şi proiectele. Aveam zece ani, intrasem la Liceul "Sfântul Sava", la Bucureşti, Silvestri avea cincisprezece şi, în imaginea dirijorului gesticulând, eu îl vedeam pe liceanul în uniformă, cu cascheta pe sprânceana dreaptă, adus de spate, cu pantalonii largi, expresia ironică a gurii copilăreşti, dar şi a ochilor. Au trecut de atunci aproape patruzeci de ani. Adolescent, el contempla lumea exterioară de la aceeaşi înălţime ca acum; corpul i s-a înclinat ceva mai mult în faţa timpului, dar fidelitatea lui faţă de cel care n-a încetat niciodată să fie explică supravieţuirea în bărbatul matur a copilului, acea prospeţime şi acea ironie amabilă pe care le-am recunoscut imediat în clipa când şi-a întors privirea spre bietul pianist care masacra concertul lui Bartok. Am fost surprins, în acel moment, mai ales de graţia surâsului care-i modela trăsăturile şi care era ca o pecete, devenită brusc vizibilă, pecetea cu care liceul nostru marcase chipul tuturor celor care trecuseră prin clasele sale vreme de două sute de ani şi care au format generaţii de tineri români, buni sau răi, dar al căror stil de a înregistra erorile sau prostia semenilor sau cine ştie ce situaţie jenantă sau stupidă se manifesta în acelaşi fel. Chipurile tuturor colegilor mei, ale tuturor celor care au învăţat la Sfântul Sava şi pe care am avut ocazia de a-i reîntâlni pe cărările exilului, s-au perindat atunci prin faţa ochilor mei sub lumina aceluiaşi surâs ironic şi bonom, de o timidă superioritate, venind de la mari depărtări, ca şi cum acel liceu ar fi concentrat în el toate virtuţile ţării, toată acea deşteptăciune sigură de ea care descinde din străvechiul nostru fond ţărănesc, stăpână pe reflexele, pe atitudinile noastre pe scena istoriei ca şi pe comportamentul nostru individual.

O trăsătură ne uneşte pe noi, foştii elevi de la Sfântul Sava, şi trăsătura aceasta, devenită arhetip, a înflorit

o clipă pe chipul dirijorului, prietenul şi semenul meu, purtător, fără să ştie, al unei foarte vechi continuităţi. În timp ce ascultam Suita de George Enescu, mă gândeam la o nouă modalitate de a scrie, care mi se părea uşor de realizat şi care, ca în vise, în clipa când bucata muzicală s-a încheiat, s-a risipit nelăsând în mintea mea decât nişte urme greu de descifrat. Să transcriu în cuvinte o suită de evenimente, fără a dramatiza ceva, să scriu, fără momente culminante şi clipe grele, povestea trecerii mele prin Aldeşti, văzută simultan din interiorul ei şi din perspectiva mea actuală. Să interpretez la un instrument, nu să cânt cu vocea. Tocar, cum spun spaniolii. Ceea ce înseamnă şi toucher, a atinge. Să ating realitatea cu cuvintele. Să fac să răsară cuvintele când o ating. Umbra mi se confundă cu umbra copacilor, merg în tăcerea după-amiezii, căldură şi parfumuri, linişte; trăiesc intens aventura începutului, totul este deschis şi vast înaintea mea; mă afund cu fiecare pas în propria mea povestire, care începe ca o puternică simfonie, cântând cu toate culorile; vara nu este decât spaţiul în care locuiesc, iar eu o clădesc în înălţime, în lărgime şi în profunzime, cu fiecare gest al meu. Nu fac decât să-mi port paşii prin căldura verii, dar acest gest este plin de semnificaţii tulburătoare; îmi vine să strig de bucurie, dar mă abţin, ca să nu trezesc tot ce s-ar putea împotrivi cuceririi mele. Cresc, asemenea unui copac, ba chiar mai repede; simt cum cresc; aerul freamătă, lumea află de apariţia mea şi mă acceptă. Intru în livadă, făcând un salt uşor pe deasupra porţii joase, desprinsă din balama; şopârlele fug prin ierburi; un măr crud cade şi se rostogoleşte pe pantă; se izbeşte cu un zgomot surd de şipcile gardului; o pasăre îşi ia zborul în văzduhul plin de cântări, de freamăt de aripi, de soare muzical, de zumzet de insecte. Mă aflu aici şi culeg o frăguţă. Îmi rămâne, pe buricele degetelor, urma de neşters a parfumului ei. Mă gândesc apoi, în timp ce Silvestri dirijează concertul lui Bartok, la cel care va citi aceste pagini, într-un oraş din Franţa, sau din Spania, sau într-un sat din Italia, Germania şi poate chiar din România, şi îi vorbesc. Cititorul acesta nu este o masă de oameni, ci o persoană; îi observ ochii fixaţi asupra rândurilor, privindu-mă la rându-i prin fereastra aceasta pe care tocmai o deschid acum între el şi mine. Prin cuvintele care curg acum din stiloul meu, voi face parte din existenţa lui; va fi, într-o măsură, eu însumi; mă va cunoaşte mult mai bine decât cineva care nu mă va fi citit niciodată. Mă auzi oare tu, cititorule îndepărtat şi totuşi apropiat? Vreau să-ţi spun adevărul; nu voi trişa faţă de tine; ar fi ca şi cum aş trişa faţă de mine însumi; o să ştii din ce-i făcută viaţa mea de (aproape) toate zilele; o să-mi ştii de asemenea trecutul, mereu prezent, cum este prezent trecutul propriu în sufletul tău. Aş vrea să-ţi ating braţul, să te ajut să întorci filele. Te salut prieteneşte, fiindcă mă aflu înaintea ta şi-ţi vorbesc. Mă auzi?

Ziarele anunţă noul Goncourt. Ce poveste deja veche! Am fost fericit să câştig premiul şi mai fericit chiar să renunţ la el. S-a spus că am fost obligat s-o fac; dar aceea era singura mea posibilitate de revanşă. De aceea am făcut-o cu bucurie. Şi pe urmă, încă o dată, ca de obicei, am fost singur, în faţa uneia dintre cele mai ample manifestări de laşitate şi prostie contemporane. Un spectacol care rămâne pentru mine de neuitat. Vreme de două săptămâni el a împărţit universul intelectual şi politic în două tabere. De o parte n am fost decât eu, iar de cealaltă tot ce este zgomotos în lumea asta josnică. O lume întreagă.

Întruchipam miile de nevinovaţi care umplu închisorile din România şi mă gândeam fără încetare la ei, fiindcă eram parte a aceleiaşi nedreptăţi, a aceleiaşi imense singurătăţi compacte. Ei au fost singura mea consolare în timp ce lupii urlau sub ferestrele noastre, ca în copilărie.

Care este omul cel mai important al vremii noastre? Sunt, desigur, mai mulţi: unul care pare să fie, despre care în zece ani nu se va mai şti nimic, un altul despre care se vorbeşte puţin, dar care, în anul 2200, va da numele epocii noastre. Unul bun sau unul rău? Această unică întrebare îmi dă un frison de nelinişte. Avem vreodată certitudinea că trăim o epocă fericită sau nefericită? Am filmat azi după-amiază secvenţe în sălile Academiei Spaniole pentru filmul nostru despre limbă. Interviu scurt cu Pemán; o şedinţă a Comisiei dicţionarului; o adunare în plen a membrilor Academiei în sala numită "la banera", semnătura lui Cervantes la sfârşitul unui proces-verbal, statuia lui Quevedo, manuscrise, şiruri de cărţi, sertare cu fişe datând din secolul al XVIII-lea. Pe asemenea instituţii, ca pe nişte fundaţii invizibile, se sprijină statele, cu armatele lor, cu funcţionarii, partidele, mulţimile, deprinderile, simţul grandorii în victorie sau în dezastru. Vocabularul este la fel de important, dacă nu mai important decât subteranele Băncii Spaniei. Tezaurul unei ţări poate fi furat, poate fi prost utilizat, în vreme ce limba nu o poate nimeni distruge. Prost folosită, da, se poate, dar asta e ceva la fel de trecător ca numele unui scriitor mediocru. Ea trăieşte şi în cel mai rău caz ea continuă să existe în cărţi, precum latina. Câtă modestie -era să spun câtă sărăcie - în această memorie care se lipseşte de inteligenţe pentru a supravieţui. O monedă sau un stat nu depăşesc limitele biologice ale unui număr de treizeci de milioane de fiinţe vii în cadrul unei naţiuni. În vreme ce limba spaniolă dă viaţă unui număr de peste o sută de milioane de oameni răspândiţi pe patru continente.

Câţiva scriitori şi câţiva filologi îi poartă de grijă, într-o periferie aproape vecină cu anonimatul. Lumea trece prin faţa clădirii Academiei, din spatele muzeului Prado, ignorând ce se întâmplă acolo, neştiind prea clar ce relaţie intimă şi fecundă îi leagă de această casă, într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte legături ale unui cetăţean obişnuit. Am fost foarte impresionat să-i văd la lucru pe toţi aceşti

domni, să contemplu fişiere şi vitrine. Ar trebui creat un fel de cult al academiilor şi al limbilor, ar trebui veneraţi academicienii ca nişte preoţi. Nu suntem capabili să adorăm decât ministerele, gările, uzinele, sediile de partide politice şi vedetele de cinema. Inconsistenţe înscrise toate în ordinea superficială şi exterioară a lucrurilor. Ne respectăm doar comodităţile şi spaimele. Ceea ce ne este cu adevărat benefic, ceea ce ne defineşte şi ne personalizează, ne este la fel de indiferent ca apa şi ca sarea. Incognito al esenţelor.

Treptat, zilele pălesc; toamna înaintează spre solstiţiul următor. Frumuseţea senină, de gravură, a colinei încununate de Muzeul Ştiinţelor Naturale, fabulos în lumina amurgului ca un palat arab din vremea marilor califi, şi copacii scuturându-şi frunzele galbene ca aurul, cu fiecare zi ce trece. Ansamblul, dominat de o cupolă, cu linii şi culori tot arabe, deşi o cupolă laică, nu e lipsit de o anumită măreţie religioasă, ca şi cum asemănarea lui cu o moschee ar fi în măsură să înlocuiască ideea evoluţionistă, strâns legată de ideea de istorie naturală, cu aceea a sufletului creat de Dumnezeu. Îi invidiez pe trecătorii care se perindă la umbra plopilor, din Piaţa Sfântului Ioan al Crucii, indiferenţi la fericirea de a trăi la ei acasă, în oraşul şi în ţara lor. Dacă-mi dau peste tot aere de adaptat, o fac pentru ca să nu plâng de furie. Dacă cineva mi-ar spune: Vorbeşte-mi despre dreptate, i-aş azvârli în faţă viaţa mea.

Zi îngrozitoare. Fără motive vizibile. Mă întrebam aseară, după ce-am terminat de scris: care a fost cea mai fericită toamnă din viaţa mea? Poate că asta. Graţie promisiunilor şi lipsei de griji pe care mi le-a oferit, încă de la început. Mi-a permis astfel să uit restul. Parisul (am făcut o scurtă călătorie în octombrie), Madridul, aurul Castiliei, o senzaţie de forţă şi de tinereţe depline... A durat câteva săptămâni, cât durează un cules prelungit de struguri. Deja umerii încep să se îndoaie sub vechiul jug şi lumina se întunecă.

Am ascultat ieri Cronocromia lui Messiaen şi Metastază de Xenakis. Foarte impresionat de această aversă aproape primitivă care m-a pătruns până-n viscere, transformându-mă într-o piatră de râu, prinsă într-o curgere lentă. Simţul tragic şi în acelaşi timp impersonalitatea unei muzici care nu spune o poveste individuală, având în întregime aerul unei puteri fără nume, dar nu colectivă, căci numele acesta este prea stupid şi incolor, ci arhetipală. Ea include omul, dar şi geologia şi fizica, astronomia şi botanica. Ea corespunde răspândirii în profunzime a ştiinţelor, care ajunge până la jocul monoton al atomilor şi dincolo de preistorie. Omul are tendinţa de a se estompa în faţa propriilor sale descoperiri. Este un fapt periculos.

Persoana umană trebuie să capete noi dimensiuni. Mi-am dat seama, ascultând această muzică, de sărăcia expresiei în pictura abstractă, care vrea să interpreteze aceeaşi dramă, fără să mă mişte însă; culorile se pretează cu uşurinţă la escrocherie naivă, nepermiţând decât căutări de suprafaţă, lipsite de perspective abisale. Iar pasiunea vremurilor noastre este cea a abisurilor, în astronomie, în speologie, în psihologie, în cercetări subacvatice. Epoca precedentă a fost impresionistă până şi în filosofie şi politică. Epoca noastră a reuşit măcar să spargă câteva aparenţe care fuseseră luate drept certitudini absolute şi eterne.

Am înţeles de asemenea, ascultând Xenakis, monstruoasa poziţie a ideologiilor politice şi a statului organizat conform unei doctrine condamnate să frâneze orice posibilitate de evoluţie. Fiecare polis nu este altceva decât o închisoare, mai mult sau mai puţin insuportabilă, întrucât presupune conservarea sacră a unei legi, inspirată de o idee de bază, o opinie, cum spunea Platon, şi eliminarea, prin violenţă, a tuturor celor care încearcă să i se sustragă. Hamlet ştia, în luciditatea lui de nebun, ceva despre asta, atunci când spunea: "Danemarca este o închisoare". Fiinţa umană, tinde, dimpotrivă, spre mişcare, spre schimbare; totul evoluează - dacă o face în direcţia binelui sau a răului, e altă poveste - totul se distruge, în mod continuu, în vreme ce noi suntem obligaţi să trăim în imobilismul legilor, moravurilor, gusturilor, regulilor şi prejudecăţilor.

Ceea ce se află în străfundul sufletelor noastre participă la mişcare şi constituie motorul nostru secret şi, totodată, idealul nostru, uneori nelămurit, de nemărturisit. Pentru a ne ascunde mai bine ne confecţionăm o mască, semnul exterior al falsei noastre adeziuni la sistemele legale. Numai arta ne permite să participăm fără teamă la mişcarea revoluţionară, la propria noastră mişcare condamnată de constituţii, biserici, poliţii, manuale etc. Cu cât iubim arta mai mult, cu atât dorim în secret să ne eliberăm. Căci o operă de artă se sustrage zbirilor şi butucului, permiţându-ne să trăim în toată plenitudinea, prin iubirea faţă de ea, viaţa eului nostru profund. Agenţii de ordine publică şi pompierii păzesc intrarea în teatre şi sălile de concert fără să ştie că spectatorii sunt conspiratori pe care ar trebui să-i aresteze în masă, fără ezitare. Asta nu se întâmplă, deocamdată, decât în regimurile totalitare, care au descifrat înţelesul scânteii revoluţionare ascunse în artă, dar care nu bănuiesc încă implicaţiile anarhiste şi metafizice din ştiinţe, de exemplu, tot atât de periculoase pentru orice ordine fondată pe platitudini ideologice. Statele se folosesc de ştiinţe, la nivelul cel mai de jos, desigur, dar semnificaţiile lor novatoare, subversive le scapă în totalitate. Căci poliţiştii nu sunt filosofi. Subiectul unei piese de teatru a prins treptat contur în mintea mea, cu ajutorul muzicii. "Ceva ce a încetat să existe." Este povestea unui torţionar înconjurat de victimele sale, care evoluează în celulele şi în suferinţa lor spre ceva nou, în vreme ce călăul, stâlp de susţinere a statului, este condamnat să se scufunde în păcat. Este damnarea lui, aici pe pământ, ca prolog al celeilalte damnări. El este simbolul acestui timp, încremenit politic şi blasfematoriu, victimele sale fiind, dimpotrivă, sinteza vieţii în mişcare, dincolo de reguli şi obstacole, mişcându-se şi evoluând în spatele gratiilor şi în mijlocul tenebrelor. Scena, toate scenele se petrec acasă la călău, dar el trăieşte printre prizonierii săi, care apar la ferestre, în spatele tablourilor suspendate pe pereţii camerei sale şi care reprezintă portretele conducătorilor statului poliţienesc, bărboşi, mustăcioşi, primitivi impunându-şi legea unor spirite libere. La lumina zilei, nu se văd decât aceste portrete. În întuneric, ele se ridică, asemenea unor storuri, şi în locul lor apar ferestrele închisorilor cu capetele prizonierilor. Nevasta temnicerului este prezentă şi ea în piesă ca o fantomă vorbitoare. Ea a trecut de partea victimelor. Călăul începe să înţeleagă în momentul în care îşi dă seama că femeia aceasta moartă sau pierdută era singura lui legătură cu lumea reală. Prin intermediul acestei imagini şi al experienţei victimelor sale va ajunge poate să se salveze, ridicându-se împotriva portretelor zilei. Trăim poate într-o epocă dorică.