Icoane şi fotografii de bucureşteni

Un mare iubitor al Bucureştilor. Un cercetător atent care s-a aplecat cu dragoste asupra documentelor şi care ne povesteşte cu farmec despre oraşul pe cate îl iubim cu toţii.

Nicolae Vătămanu s-a născut la 29 noiembrie 1897. A murit în Bucureşti, într-un bloc prăbuşit la cutremurul din 1977. A fost un doctor cunoscut. Pe lângă aceasta, şi-a dedicat întreaga viaţă scrierii unei istorii a medicinii româneşti. A scris numeroase şi valoroase cărţi despre istoria universală a medicinii. A fost cunoscut în vremea lui şi datorită rubricii săptămânale din ziarul Universul intitulată Sfaturile medicului.

A făcut mii de fotografii în Bucureşti, a scris cărţi despre întâmplările dramatice, vesele, importante sau mărunte şi despre locuitorii oraşului, lucruri care altfel ar fi uitate şi care merită să fie cunoscute.

"Cartea de faţă fusese pregătită pentru tipar încă de prin 1975; sfârşitul tragic al doctorului Vătămanu în cumplita seară de 4 martie 1977 i-a întârziat însă publicarea. De soarta ei s-a îngrijit cu devotament doctorul Sandu Pavelescu, care a izbutit să recupereze manuscrisul dintre dărâmăturile blocului de pe Calea Victoriei, unde locuise şi pierise unchiul său, şi a întreprins cele dintâi demersuri pe lângă forurile editoriale." (Gheorghe Brătescu, din Postfaţa la prima ediţie)


Am văzut odată, mai de mult, într-un oraş străin, un fel de jucărie reclamă pentru o societate de asigurări. O mulţime densă de siluete omeneşti, trase de sfori pe dedesubt, înaintau vesele şi încrezătoare pe un drum. Dar, una după alta, naivele figurine când ajungeau, mai repede sau mai încet, la capătul drumului, cădeau brusc cu capul în jos şi dispăreau. Desigur că reveneau de la celălalt capăt, tot aşa de vesele şi de încrezătoare, pentru ca iarăşi, la capătul cursei, să facă bâldâbâc! dedesubt. Lumea de pe stradă se oprea îndelung în faţa vitrinei, privind fascinată la imaginea aceea simplă şi copilărească a vieţii.

Convoiul care păşea fie domol, fie grăbindu-se, după jocul sforilor, spre momentul final al cursei, mi-a rămas în minte. De atunci "trecut-au ani" şi totuşi, din când în când, îmi revine. Şi cu cât "timpul creşte-n urma-mi" şi mă apropii şi eu de capătul drumului, fără de speranţa că o sfoară magică de dedesubt mă va readuce, vesel şi bine dispus, la start, cu atât sunt mai înclinat să asemuiesc (recunosc că simplist) lumea în care am trăit, cu acele copilăreşti siluete ale jucăriei...

Dintre cei care am pornit împreună, pe la începutul secolului, să ne parcurgem cursa, unii s-au situat în frunte, alţii pe la mijloc sau în coada convoiului, aşa cum fiecăruia i-au îngăduit condiţiile vremii. Eu n-am mărşăluit în primele rânduri. N-am lucrat cu coatele, ci am aşteptat să mi se facă loc... Dacă mi se făcea! Altfel aşteptam. Şi ce-a fost să fie, a urmat, chiar dacă doar mai târziu...

Dar nu despre asta e vorba acum! Vreau să spun însă că de acolo, de la locul meu, de departe, am privit la cei ce păşeau în frunte. Şi mărturisesc că uneori am cutezat a mă ridica în vârfuri spre a-i vedea mai bine. Dar distanţa nu mi-a dat putinţa să-i cunosc mai de aproape pe marii mei contemporani.

Am fost întrebat, pe măsură ce adunam anii (tristă justificare!) de ce nu-mi scriu memoriile. Răspunsul l-am arătat. Şi totuşi, înfăţişez acum o carte de amintiri. Nu chiar o "istorie a vieţii mele", cum ar fi zis Teodor Vârnav, primul nostru memorialist, ci doar o culegere de portrete şi de momente în care s-a nimerit să joc şi eu un rol.

Căci în decursul existenţei oricui, chiar şi a celui mai obişnuit cu putinţă individ, se ivesc uneori împrejurări care ies din linia generală. Apa curge lină şi domoală între maluri de cine ştie unde. Şi, deodată, nişte pietroaie din albia ei au darul de a o face să fiarbă, să spumege, să azvârle stropi în toate părţile. Aceasta constituie excepţia, aventura.

N-am fost nici eu scutit de asemenea aventuri. Am înmănuncheat aici câteva în legătură cu scrisul, şi le-am zis "aventuri literare".

Cine va lua în mâini cartea aceasta şi-i va privi, ca de obicei, mai întâi coperta, apoi o va întoarce ca să vadă câte parale face şi la urmă îi va parcurge "Cuprinsul", se va mira, poate, că se găsesc adunaţi la un loc Nicolae Bălcescu şi Arghezi, Sadoveanu şi un mare fabulist dialectal roman, Trilussa, un medic şi botanist, D. Grecescu, un memorialist C. Beldie, bunicii mei şi, la urmă, oameni (şi întâmplări) de la "Universul". Ce legătură există între aceste personaje şi momente atât de deosebite? Legătura o face prezenţa mea activă în toate aceste episoade. Fiecare dintre ele constituie una dintre "aventurile" de care aminteam mai înainte.

Fiindcă ce a fost altceva, pornirea aceea imperioasă, când mă aflam în capitala Franţei, de a mă duce să caut casele unde a locuit, a suferit, a nădăjduit şi a iubit, acum peste un secol, marele nostru Bălcescu? O aventură al cărei motor l-au constituit admiraţia, iubirea de patrie şi, în cele din urmă, compasiunea.

Despre dureroasa lui zăcere, în ultima iarnă ce i-a mai fost hărăzită, într-un orăşel din sudul Franţei, mai avusesem prilejul să scriu, dar din punct de vedere medical. Cercetări insistente m-au pus în posesia reproducerilor unor documente iconografice, unice la noi, privind pe prietenul care l-a găzduit şi pe medicul care a încercat să-l ajute. Cum aş fi putut să las să se piardă, neştiute, aceste descoperiri?

Despre Arghezi au scris mulţi şi desigur mai bine decât mine. Dar nimeni n-a scris ce mi-a spus mie poetul şi n-a putut cunoaşte reacţiile mele, poate tot atât de ciudate ca şi ale sale.

Scurta corespondenţă cu Sadoveanu adăpostită într-o revista ieşeană şi sfaturile primite de la Topârceanu cu privire la predestinarea cuvântului în vers au fost episoade trecătoare ca fulgerul prin viaţa mea.

Am adăugat o mică descoperire de bibliotecă: răspunsurile lui Caragiale la o anchetă, publicate cu aproape 90 de ani în urmă şi uitate într-o broşură necunoscută. Răspunsurile marelui satiric pun probleme de psihologie dintre cele mai curioase şi vin să se adauge, cu folos, la alte mărturii despre firea lui Caragiale.

Iar întâlnirea cu cel mai mare fabulist italian contemporan, cu poetul dialectal Trilussa, n-a fost o pură aventură? Aşa cum, cu alt prilej, înfierbântat, cucerit de patosul "Cărţii de la San Michele" am sărit în tren şi m-am năpustit peste etapele socotite obligatorii, peste Veneţia, Roma şi Napoli, pentru a mă îmbarca imediat spre Capri! Ce întâmplare a mai fost şi aceasta! Şi cu ce tragicomic deznodământ! Căci filmul, pe care trăsesem imagini interzise de regulamentul templului frumuseţii de la San Michele, a dispărut, cu aparatul de fotografiat cu tot, de sub ochii mei larg deschişi, la poşta din Roma! Uluit, am crezut, la început, că mă păscuse şi pe mine blestemul care apărase de intruşi timp de milenii, într-o hrubă din Sicilia, faimosul sfinx pe care 1-a furat Axel Munthe, cel pedepsit cu orbirea.

Capitolul rezervat lui C. Beldie consemnează povestea unui cenaclu literar, cu o viaţă prea scurtă, unde se întâlneau oameni ca Vasile Voiculescu şi Şerban Cioculescu cu alţii, până la modesta mea persoană. Animatorul era un memorialist de certă valoare, preţuit ca atare de cele mai ascuţite condeie ale epocii. Am redat împrejurările, de teamă că se vor pierde neştiute.

Amintirea unui pelerinaj prin locurile unde au trăit şi au muncit pământul bunicii mei, adică acolo unde astăzi se înalţă măreţ deasupra parcului cu lacul în mijloc, edificiul minune ridicat în numai opt luni de către tineret, ca o dovadă de ce pot face aceşti oameni entuziaşti şi muncitori, este iarăşi reflectarea gândurilor mele de astăzi confruntate cu ceea ce se găsea altădată acolo între Hanul Dracului şi Pisc.

În sfârşit, paginile despre lumea şi întâmplările din culisele unui mare cotidian de altădată constituie un capitol din istoria presei şi în acelaşi timp o aventură în care am fost şi eu amestecat, deşi nu în chipul cel mai fericit. Dar vorba lui Eminescu, pe care îmi îngădui să-l citez iarăşi: "nime nu m-a face / Să mă iau după al lui flaut / E menirea-mi adevărul / Numa-n inimă să-l caut".

Acestui material adunat între scoarţe şi, repet, legat prin firul propriilor mele experienţe, trebuia să-i dăruiesc un titlu. Nu puteam să-i spun simplu: memorii, fiindcă nu sunt. Chipuri, da. Până la urmă m-am oprit la ceea ce scrie pe copertă: "Icoane şi fotografii".

Am zis icoane pentru că această carte începe cu evocarea acelui ,,sfânt laic" al poporului nostru care a fost marele Bălcescu. Tot într-o icoană, dar în sensul arhaic al cuvântului şi nu în cel vulgar, trebuia pusă şi evocarea subtilului poet de la Mărţişor. Şi poate chiar savantul botanist cu iubita lui.

Restul se pot numi fotografii. Unele sunt trase "la minut", cu violente contraste de lumină, iar altele le-am elaborat sub reflectoare diferite, care să le pună în relief trăsăturile, altfel expuse ar rămâne neobservate. În sfârşit, pentru a înlătura orice nedumerire, am adăugat dedesubt, cu slovele cele mai mici, două cuvinte: "Aventuri literare".


Pe seniorul literelor române nu l-am cunoscut personal. Dar i-am urmărit credincios opera. Încă din adolescenţă îi citeam povestirile prin reviste şi ziare, apoi în volumele care se succedau cu regularitate, an după an.

O publicaţie în care am întâlnit scrisul lui Sadoveanu a fost şi ziarul "Universul", nelipsit din casa părintească. Acolo, pe prima pagină, în cele două coloane din dreapta, în cadrul cărora apărea, dacă-mi aduc bine aminte, şi un mic portret al autorului, citeam din când în când schiţele marelui povestitor moldovean. Îi savuram proza şi se stabilea pe îndelete un fel de corespondenţă între sensibilitatea mea, abia ieşită din copilărie, şi întâmplările cărora le dădea el viaţă. Să fi fost oare ascendenţa mea moldoveană, ce e dreptul cam îndepărtată, legătura de unire: cu masivul scriitor de la Fălticeni?

A mai existat apoi o simplă coincidenţă, dar pe care îmi face plăcere să o notez, căci mă apropia de marele prozator şi o oarecare asemănare fizică. Eu nu-mi dădeam seama, dar mi-a atras atenţia asupra acestui lucru, mai întâi, văduva profesorului şi literatului D.D. Pătrăşcanu. Într-o vară poposisem la Buşteni, închiriind o cameră pentru vacanţă în vila sa de pe Zamora. Şi de câte ori ne întâlneam în frumoasele după-amieze, pe pajiştea din faţa casei, nu înceta de a se mai minuna, luând martoră şi pe fiica sa, de frapanta mea asemănare (repet: fizică) cu marele Sadoveanu din tinereţe.

L-am mai urmărit pe Sadoveanu şi altfel, dar într-un mod retrospectiv. Pasionat cititor de reviste, îmi plăcea să caut rubrica Poşta redacţiei în maldărul de publicaţii literare mai vechi pe care fostul posesor, care bătea şi el zadarnic la porţile gloriei literare, îşi lăsase pecetea sub forma cercurilor rotunde ale ceştilor de cafea. Am găsit acolo, respinşi de la onoarea tiparului, şi pe Ion Minulescu, dar şi pe M.S. Cobuz, pseudonimul lui Sadoveanu. Ar fi amuzant de cercetat, astăzi, cine erau şi ce s-a ales, în literatură, de cerberii revistelor literare, care se opuneau ascensiunii unor asemenea scriitori.

Dar să nu ne rătăcim prin meandrele amintirilor. Aşadar, eram un credincios cititor al lui Sadoveanu, pot zice că aproape chiar la începutul carierei sale. În preajma celui dintâi Război Mondial, când acasă la noi boala nu îşi furişase încă tristeţea iremediabilă şi părinţii mei se mai bucurau de o relativă bunăstare, Crăciunul ne aducea între alte bucurii şi câte o carte nouă-nouţă a lui Sadoveanu. Şi când afară ningea troienind pământul, noi ne adunam într-o odăiţă mai intimă şi acolo, la căldură, deseori amestecată cu îmbietoare miresme culinare din bucătăria alăturată, dădeam citire cu glas tare cărţii celei noi. Asta ca să asculte tata, care-şi îndura suferinţa într-un fotoliu, având între genunchii lui cuibărit pe credinciosul câine de casă, care, cu ochii închişi, părea aţipit, dar mişca atent din urechi la orice zgomot neobişnuit de afară; ca să asculte şi mama, care cosea ori împletea, ca să asculte sora şi fratele meu, bucuroşi de a-şi lăsa pe altă dată propriile lor lecturi. În două sau trei zile, cartea era citită şi eroii ei rămâneau doar în visurile noastre. Ce vremuri fericite!

După ce m-am întors din război şi mi-am reluat obiceiurile întrerupte vreme de doi ani, m-am apropiat iarăşi de scrisul lui Sadoveanu. Dar de astă dată nu numai prin tradiţionala carte de sărbători. Căci din capitala Moldovei, în care suferisem şi eu, dar de care mă simţeam legat ca şi acum, ne sosea ca o solie de pace, de vremuri noi, o revistă subţirică, tipărită neîndemânatic pe o hârtie negricioasă, care lăsa să se vadă paiele din pasta din care fusese trasă. Erau "Însemnări literare" o publicaţie cu înaltă ţinută, în ciuda condiţiilor exterioare precare. I-am fost de la început un cititor credincios. Îmi plăcea totul, de la proza prestigioasă a celor mai buni povestitori, la versurile vioaie ale lui Topârceanu, pe care atunci îl cunoşteam mai bine, şi până la acidele note adunate la rubrica "Săptămâna", semnate fie Ms, adică Sadoveanu, fie G.T., adică Topârceanu, fie D.B adică Demostene Botez. Dar erau şi note redacţionale, sub care iniţialele ,,I.L."; "Însemnări literare", ascundeau contribuţiile lui Garabet Ibrăileanu.

Îmi plăcea să citesc această revistă, care încerca să-şi afirme supremaţia asupra mişcării literare din ţară, pe deasupra capitalei însăşi. Dar mi-ar fi plăcut şi mai mult să ajung a fi publicat în paginile ei, aşa că am trimis ceva, iar în nr. 5 (3 martie 1919) am citit sentinţa la Poşta redacţiei: "N.V. Bucureşti. Traducerea e bună, dar nu publicăm traduceri decât în condiţii cu totul excepţionale". Nu ştiu cine redactase răspunsul, dar s-ar putea să fi fost Topârceanu.

Cum nu eram degeaba tânăr şi ambiţios, am mai încercat. Fără succes însă. Dar aceste atacuri repetate ale mele m-au învrednicit să capăt un răspuns personal, primit acasă, scris şi semnat de Topârceanu. Nu mă putea publica, dar nici nu mă respingea categoric şi definitiv. Dimpotrivă, mă învăţa cum să lucrez ca să izbutesc. Îmi făcea o teorie a cuvântului predestinat să se încorporeze în vers, numai acela şi nu altul care trebuia căutat cu îndârjire până ce va fi aflat. Alt cuvânt în locul lui nu era cu putinţă, deoarece ar fi sunat fals şi ar fi alterat versul. Era o lecţie foarte binevoitoare, pentru care i-am fost totdeauna recunoscător poetului de la Iaşi. Cartea lui poştală, pe o hârtie mohorâtă, am păstrat-o printre cele mai scumpe, şi mai tainice relicve din comoara mea neştiută. Până într-o zi, aceea din 10 iunie 1944, când şi ceea ce îmi mai rămăsese după prăbuşirea casei mele la 4 aprilie, s-a transformat în cenuşă, risipită în cele patru puncte cardinale.

Aşa s-a încheiat tentativa mea de a colabora la "Însemnări literare". Era limpede că se cerea mai mult decât eram în stare să dau. Am înţeles şi am rămas cuminte, un simplu cititor entuziast al revistei.

O urmăream cu toată atenţia şi în acelaşi an 1919, la 27 iulie, îmi fu dat să citesc la rubrica "Săptămâna" această notă: "Originea unei epigrame. - E cunoscută epigrama următoare, în care e destul de prost întrebuinţat verbul a zice: "Din modestie se vede/ Tot zici că nu eşti nimic./ Tu o zici făr-a o crede/ Eu o cred fără s-o zic!" Iată mama ei, o bătrână epigramă franceză: "Boileau nous dit dans son écrit/ Qu'il n'est pas né pour l'éloquence. / Je ne sais trop ce qu'il en pense / Mais je pense ce qu'il en dit"

Nota era semnată Ms, adică Mihail Sadoveanu. Eram un mare amator de literatură umoristică, inclusiv de epigrame. Comandasem în străinătate, conducându-mă după cataloage de anticariat, câteva antologii şi culegeri. Aveam, aşadar, oarecare cunoştinţe în materie. Ştiam că epigrama denunţată fusese mai întâi ,,încetăţenită" la noi de C. Bălăcescu (1809-1880). El se folosise ori de modelul arătat de Sadoveanu, ori de o a doua versiune franceză care suna astfel: "Lubin pour se faire encenser /Dit qu'il n'a jamais eu le don de bien écrire /Mais il le dit sans le penser / Moi je le pense sans le dire". După cum se vede, metoda "împrumutului" n-am inventat-o noi, românii; am avut "dascăli" destoinici în această privinţă...

Mai îmi erau cunoscute şi alte epigrame româneşti cărora le dăduseră viaţă mame străine, de obicei franţuzeşti. Am ales două şi le-am expediat, cu prima poştă, revistei de la Iaşi. La 24 august citeam în rubrica dedicată "Săptămânii" următoarele: "Epigrame cu pui - Într-un număr trecut am arătat originea franţuzească a unei cunoscute epigrame de la noi. Un cititor (d. M. Vanicu) ne atrage atenţia asupra altor doi pui de epigrame, pe care ni-i trimite însoţiţi de bătrânele lor mame franţuzeşti. Iată-le: "Un câine i-a muşcat / Mâinile / Şi a murit turbat / Câinele". Adică: «L'autre jour dans un vallon / piqua Jean Frèron. / Pensez-vous ce qu'il arriva? Ce fut le serpent qui creva.» (Voltaire). Alta: "Fiindcă-ai făcut un spirit trist / Te crezi şi tu epigramist./ Şi cărăbuşul bunăoară/ Se crede pasăre când zboară". Adică: «Ce rimailleur à tête folle/ Fait des vers et se croit favori d'Apollon / Il est semblable au hanneton / Qui se croit oiseau quand il vole» (Gobet). Mai căutaţi, trebuie să mai fie!..."

Cu acest îndemn se încheia nota, care de astă dată nu mai era semnată.

De ce oare? Poate fiindcă cea de a doua epigramă-pui îi aparţinea lui Cincinat Pavelescu, membru, dimpreună cu Sadoveanu, în comitetul Societăţii Scriitorilor Români, luând parte amândoi la şezătorile Societăţii, după care se fotografiau în grup în cea mai bună dispoziţie. Dacă nota din "Săptămâna" nu purta iniţialele autorului, sumarul volumului îl indica tot pe Ms, pe Mihail Sadoveanu.

Cred că mai sunt necesare unele lămuriri. Prima epigramă, românizată, aceea transpusă după Voltaire, a fost semnată de Giordano, pseudonimul lui B. Goldner, şi a apărut în volumaşul acestuia de Epigrame, tipărit la Iaşi, în 1893, p. 6.

Bietul Giordano nu a fost un inovator în tentativa, ce e dreptul destul de izbutită! de a încetăţeni un cuvânt de duh franţuzesc. Fiindcă altcineva i-o luase înainte, cu câţiva ani. În foaia umoristică a lui Constantin Bacalbaşa, numită "Ghiţă Berbecul" (anul 1887, nr. 7), cineva, adresând un atac împotriva fruntaşului liberal "verdele Stătescu", acela care, ani de-a rândul, a perorat şi în bronz, în sala paşilor pierduţi a Tribunalului, om reputat ca rău şi plin de venin, i-a dedicat aceste versuri: "Un proverb străvechi ne spune: / - Groapa altui nu săpa! / Vrând să-l muşte pe Stătescu / Biata viperă crăpa!".

Ce s-a întâmplat după denunţarea acestor abuzuri literare? Ce urmări au avut notele din "Însemnări literare", la care contribuise şi tânărul student în medicină M. Vanicu, un fel de anagramă a celui ce înscrie aceste amintiri?

Ca de obicei, nu s-a întâmplat nimic sau aproape nimic. Cei doi epigramişti români au luat, fără îndoială, cunoştinţă de notele rubricii "Săptămâna", însă n-au reacţionat. Trebuie să recunoaştem însă că le-ar fi fost şi greu. Primul, Giordano, şi-a retipărit operele în volumul Stihuri şi epigrame, ediţia a treia, Iaşi, 1925, în care catrenul incriminat figurează la pag. 47. Ca şi cum, după vorba românească, nici usturoi n-a mâncat, nici gura...

Opera celui de al doilea epigramist, Cincinat Pavelescu, s-a bucurat de două reeditări. Una a apărut în 1966, sub îngrijirea poetului şi epigramistului Tudor Măinescu. Editorul nu s-a preocupat de paternitatea contestată a epigramei cu bucluc şi a reprodus-o cu fidelitate. A doua reeditare, sub titlul Versuri, epigrame, amintiri, corespondenţă, a apărut în 1972 şi, de asemenea, reproduce întocmai epigrama în discuţie. În culegerea Epigramişti români de ieri şi de azi (1975), îngrijită de poetul N. Crevedia, la capitolul substanţial rezervat lui Cincinat, nu se mai vede epigrama în chestiune.

Anterior acestei ultime culegeri, Cincinat Pavelescu acordase o prefaţă volumului Antologia epigramei româneşti de Calotescu Neicu şi N. Crevedia. Acolo, maestrul epigramist dădea câteva lămuriri interesante şi poate... interesate. Aflăm din aceste rânduri liminare că epigrama lui Voltaire avea nu numai o mamă, dar şi o venerabilă bunică latină, în opera lui Marţial. Şi epigramistul român exclama, solicitând aprobarea punctului său de vedere: ,,Dacă i-a fost îngăduit marelui Voltaire să iscălească o epigramă de Marţial, de ce nu un vechi poet român [este vorba de Bălăceanu! n.n.] n-ar fi împrumutat un spirit peste [sic!] frontieră, cu atât mai mult că pe acea vreme nu se cereau nici paşapoarte?"

Este, am zice noi, un punct de vedere valabil doar la judecătoriile de pace de altădată, unde se mai întâmpla ca păgubaşul să iasă vinovat fiindcă nu-şi ferise bine buzunarele...


După ce opera marelui nostru dramaturg şi scriitor satiric a fost de atâtea ori retipărită şi activitatea lui studiată an după an şi lună cu lună, se mai poate vorbi despre "Caragiale inedit"? Nu, desigur, dacă ne menţinem în sensul strict al cuvântului inedit. Dar mai există scrieri şi manifestări ale lui Caragiale care au fost lăsate uitării, în paginile în care au apărut o singură dată. Chiar dacă nu sunt opere de primă valoare, ele tot merită a fi redate publicului. Este cazul textelor care însoţeau ilustraţiile apărute în ,,Moftul român", neselectate şi neintegrate în opera maestrului, şi mai este cazul unui chestionar, la care el dă răspunsuri interesante şi care justifică repunerea în circulaţie a acestui text cu totul uitat.

Iată despre ce este vorba. În primăvara anului 1892, Societatea Presei din Bucureşti a organizat mari serbări populare, în Cişmigiu, în zilele de 14-17 mai pentru a-şi aduna fondurile de care ducea o acută lipsă. Fusese vorba, mai întâi, de o mare bătaie cu flori, pe şoseaua care străbătea grădina de la intrarea din bulevard, peste drum de Consiliul Comunal al Municipiului şi de Arhivele Statului şi până sub falsele ruine de din vale de biserica Schitul Măgureanu.

Şoseaua aceea a fost apoi transformată în splendidul covor de iarbă verde, mărginit de flori pe care îl admiră astăzi oricine se abate prin Cişmigiu, ca să se plimbe pe sub teii ce-şi unesc coroanele pe aleile care însoţesc acest frumos covor.

Bătaia de flori a căzut însă din program deoarece primăria, pesemne păţită, a arătat că goana trăsurilor îi strica pavajul, desigur şubred, al şoselei. A admis, în schimb, o serbare obişnuită, pentru care punea la dispoziţia Societăţii grădina dorită. O serbare ,,simplă" cuprindea curse de velocipede, alergare cu cea mai mare iuţeală şi, dimpotrivă, cu cea mai mare încetineală, un ciudat joc intitulat ,,prăjina electorală" sau, ca să fie mai clar, lupta cu chinoroz, bătălii navale pe lac, cu scufundări de bărci. Printre premii se numărau franzele monstre, de câte doi metri lungime, oferite de brutarul Otto Blasek şi alte asemenea atracţii. Nu lipseau cârciumile improvizate, dar bine aprovizionate, pentru ca serbările populare să atragă pe bucureştenii de toată mâna.

În afară de acestea, s-a mai pus la cale şi o anchetă printre personalităţile zilei, rugate să răspundă la 24 de întrebări. Prin caracterul indiscret al multora dintre întrebări, se urmărea satisfacerea curiozităţii publice, factor important la comercializarea broşurii ce avea să cuprindă răspunsurile. Despre calitatea întrebărilor, ce să mai vorbim: nici una nu e genială! De altfel, asemenea întrebări se pun frecvent şi astăzi, de către reporterii T.V. în anchetele la care supun persoanele aduse în "prim plan". Dar să vedem care au fost victimele, binevoitorii care s-au supus insipidului chestionar, intitulat pompos "Plebiscitul presei".

Citim numele avocatului Dim. Alexandrescu, al doctorului Victor Babeş, al publicistului ieşean N. A. Bogdan, al colonelului G. Boteanu, al lui I.L. Caragiale, al doctorului I. Felix, al doctorului Fialla, al lui Gr. Goilav, al lui S.I. Grossmann, al lui C. Ghirgiu, al lui B.P. Hasdeu, al avocatului Ilie Ighel, al doctorului N. Kalinderu, al lui G. Liciu, al lui Alexandru Macedonski, al doctorului N. Manolescu, al colegului său doctorul Minovici, al pictorului Const. Stăncescu, al doctorului Urechia, al lui Al. Vlahuţă şi al gazetarului I.G. Valentineanu. Răspunsurile lor au fost adunate într-o broşură, care de peste optzeci de ani nu a mai fost pomenită. De aceea contribuţia lui Caragiale a rămas uitată, ea fiind acum adusă din nou la cunoştinţa cititorilor.

Înainte de a o reproduce, ne-am gândit că ar fi interesant să o comparăm, din când în când, cu răspunsurile celorlalţi doi scriitori - Vlahuţă şi Macedonski. Şi, de asemenea, să reamintim câteva date din viaţa lui Caragiale.

Astfel, după cum se ştie, până în 1892 Caragiale fusese revizor şcolar în judeţele Neamţ şi Suceava, apoi funcţionar la Regia Monopolurilor Statului şi director al Teatrului Naţional (1888-1889). În anul următor, 1893, va deveni berar în Gabroveni şi, în 1895, în Şelari.

Iar acum, fixaţi în epocă, să vedem întrebările şi răspunsurile.

1. Care sunt, după dvs., calităţile favorite ale unui bărbat? - De!... Eu gândesc că pentru asta ar fi mai bine să vă adresaţi la o damă!...

2. Dar calităţile favorite ale unei femei? - Adesea... defectele aceleia pe care o iubeşti.

3. Care sunt ocupaţiile dvs. favorite? - Să nu fac nimic.

4. Ce idee aveţi asupra fericirii? - Asta e prea veche şi eu prea bătrân ca să mai am naivitatea de a vă răspunde...

Ne oprim o clipă pentru a menţiona "naivitatea" celorlalţi doi scriitori care au răspuns astfel: Macedonski, dramatic: - Nu pot să am nici o idee despre ce mi-a fost totdeauna necunoscut! Iar Vlahuţă, mai obiectiv: - Să o dai, ca să o poţi avea!

5. Ce cugetaţi asupra nenorocirii? - Prost lucru!

6. Ce misiune susţineţi că e mai bună? - Aceea care durează mai mult timp şi e plătită cu o bună diurnă.

Spre deosebire de Caragiale, cei doi poeţi se feresc de a da răspunsuri în răspăr şi răspund cuminţi, dar incolor.

7. Cine aţi dori să fiţi, dacă n-aţi fi ce sunteţi? - Nu pot răspunde: întrebarea nu e limpede pentru mine... "Cum" şi "ce" din cele două propoziţii opuse mă încurcă. Mi se pare că e ca şi cum ai întreba pe cineva: - Dacă nu te-ar chema Iordache, ce ţi-ar place mai bine: lapte bătut sau bragă?

Întrebarea era indiscretă şi Caragiale ocoleşte răspunsul nu fără oarecare iritare. Ceilalţi doi poeţi doresc să rămână ce sunt şi nimic altceva!

8. Unde aţi dori să trăiţi? - La Braşov! exclamă Caragiale, anticipând asupra stabilirii la Berlin, în timp ce răzeşul de la Plăineşti dorea Parisul, iar Macedonski tot melodramatic: între oameni!

9. În ce epocă v-ar plăcea să trăiţi? - Pentru trecut, în niciuna; pentru viitor într-una cât s-ar putea mai depărtată.

Poeţii visau, însă, fie la anul 2000, fie în "lumea dreptăţii".

10. Ce defecte aţi scuza mai uşor? - Acelea pe care le am şi eu. Vlahuţă, larg iertător numeşte "ingratitudinea", iar Macedonski în bloc: pe toate cele omeneşti.

11. Care vă sunt aversiunile invincibile? - Prostia.

Spre deosebire de răspunsul lui Caragiale, scurt şi eficace ca un foc de armă, Vlahuţă numeşte "fudulia şi norocul prostului", iar Macedonski "ignoranţa trufaşă şi modestia ipocrită".

12. Ce iubiţi mai mult? - Călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli! izbucneşte Caragiale şi noi îi dăm dreptate, gândindu-ne la prietenia lui cu Zarifopol, în Germania, şi cu atâţia dintre transilvăneni, la ei acasă.

Poetul Vlahuţă se situează în alt registru. El optează pentru - Mândria bine susţinută! Iar Macedonski declară că cel mai mult... se iubeşte pe sine însuşi!...

13. De ce vă e frică? - De proştii răi! se scutură Caragiale, în timp ce Vlahuţă declară că nu se teme de nimic, de vreme ce este posibilă orice nenorocire.

14. Care vă este autorul favorit? - Caragiale se scuză astfel: - Deşi n-aş mai putea declina "rosa rosae", iertaţi-mi să vă răspunz în latineşte: "Timeo hominem unius libri".

Poate că el se gândea la o anume persoană, pe care însă nu o putem identifica. Cei doi poeţi îşi îndreptau preferinţele către Flaubert.

15. Care vă este poetul favorit? - Ne-am fi aşteptat ca dramaturgul să-l numească, fără o clipă de şovăire, pe Eminescu. Nu-i pronunţă însă numele, deşi se foloseşte de un citat: - Toţi cei ce nu uită, sau uită mai rar, că nu e uşor a scrie versuri când nu au nimic de spus.

Este ciudat că şi fiul lui Caragiale, Luca, spunea despre tatăl său că "evită să vorbească despre opera poetului". Şi se pare că-l prefera pe Coşbuc, lui Eminescu! Vlahuţă îl numea, evident, pe Eminescu, iar Macedonski rătăcea pe departe, după umbra Lordului Byron...

16. Care vă este oratorul favorit? - Acela care ştie ce spune, le crede şi le spune frumos.

Vlahuţă credea că un asemenea orator era Delavrancea, iar Macedonski, rămânând în vag, prefera pe "acela care amăgeşte mulţimea mai puţin".

17. Care vă este pictorul sau sculptorul favorit? - Caragiale trece peste Grigorescu, pe care-l vedea totuşi deseori în compania prietenilor săi Vlahuţă şi Delavrancea, dând un răspuns plictisit, dar uluitor: - Avem prea mulţi, greu de ales!

Aşadar, dintre mânuitorii penelului şi ai dălţii, Caragiale nu vrea să-l recunoască pe acela spre care se îndreptau omagiile ţării întregi, socotindu-l pierdut în rândurile celor mulţi... Şi totuşi, ştia prea bine că răspunsul său va deveni public. Hotărât lucru, punerea la îndoială a valorii prietenilor săi, abia reţinută în cazul lui Eminescu, dar categorică în al lui Vlahuţă, Delavrancea şi Grigorescu, după care au urmat M. Dragomirescu, N. Iorga şi alţii dovedeşte nu numai "disonanţe temperamentale" şi "rezerve mintale" ci şi "nedreptatea şi violenţa" (Ş. Cioculescu) unei firi bizare, răscolită de sentimente ce alterează portretul spiritual al marelui dramaturg şi scriitor satiric.

Deloc complexat şi consecvent cu sine însuşi, Vlahuţă îl numea pe Grigorescu şi apoi pe Hegel, în timp ce Macedonski îşi îndrepta aplauzele către Aman, cu motivarea că a fost "onest în artă", ca şi cum lui Grigorescu i-ar fi lipsit acest dar, iar dintre sculptori lăuda pe autorul statuii lui Heliade, pe care însă nici nu-l numea.

18. Care vă este actorul favorit sau actriţa preferată? - Actorul favorit? Toţi îmi sunt prieteni... Actriţa preferată? Bine, domnilor, se fac asemenea întrebări unui om însurat?

19. Care vă este compozitorul muzical favorit? - Beethoven şi... toţi ceilalţi!

Vlahuţă opta, autohton neaoş, pentru D.G. Kiriac, iar Macedonski pentru Rossini.

Chestionarul pune, în continuare, întrebări mai puţin periculoase, Caragiale având putinţa să facă faţă printr-un calambur, ca de pildă:

20. Care vă este floarea favorită? - Oricare, numai să nu fie de retorică!

21. Ce virtute preferaţi, ce viţiu urâţi mai mult? - Caragiale iarăşi interverteşte sensul şi răspunde: Sănătatea! la prima parte şi - Vitium cordi la cea de a doua, o ciudată şi sinistră aluzie la rolul pe care îl va juca, la Berlin, peste 15 ani, tocmai ,.viţiul" încriminat... La aceste două întrebări, Vlahuţă îşi mărturisea atracţia pentru "sulcină", iar Macedonski pentru "crin".

22. Care vă este ştiinţa şi arta favorită? - Răspunsul lui Caragiale este iarăşi derutant: - Tocmai acelea pe care nu le cunosc deloc, matematicile şi muzica!

Vlahuţă surprinde prin preferinţa sa pentru antropologie, în timp de Macedonski admiră "physica"...

23. Care vă este mâncarea preferată? - Obosit, Caragiale se eschivează prin tangentă, nu însă fără o abia bănuită nuanţă de duh prea popular: - Ce-o fi, afară de cele care nu-mi plac! Vlahuţă dovedeşte gusturi precise şi de loc banale: "Lostriţă afumată", iar Macedonski din nou provoacă mirarea, dându-şi votul pentru... gelatine, în care poate că includea şi piftiile olteneşti....

Ultima întrebare, care încheie menu-ul sună astfel: Care vă este vinul favorit? Viitorul berar răspunde cu nostalgie: - Toate... care sunt bine născute şi bine crescute!

În acelaşi timp, "răzeşul de la Plăineşti" ar fi dorit să-şi înmoaie mustăţile pleoştite într-o oală de "vin nou de Drăgăşani", pe când exoticul poet al "Nopţilor" visa după... Falerno.