"Dacă v-a plăcut aici, musai să veniţi şi la Gărâna. Festivalul de jazz de acolo nu merită ratat". Era 2011, final de februarie, Sighişoara. Cuvintele îi aparţineau prietenului datorită căruia venisem la festivalul de blues din localitate. Încântaţi de ce găsisem în prăfuit-fermecătoarea Casă de Cultură Mihai Eminescu din oraşul faimoasei cetăţi medievale, i-am urmat din nou sfatul.
La patru luni şi jumătate distanţă, într-o seară splendidă de iulie, ajungeam în premieră în micul sat de pemi din Masivul Semenic. La poarta casei aşezate de lângă hanul "La Răscruce" (locul unde, în 1997, debuta festivalul), ne întâmpina cuplul româno-german în a cărui cameră de la stradă aveam să revenim an după an. "Bine aţi venit, dragilor! Cum a fost drumul? Lung, aşa-i? Nu vreţi o vişinată?".
Ba da, voiam. Şi, da, drumul fusese lung. Aproape 500 de kilometri, vreo 7 ore de condus. Şi totuşi, drumul acesta avea să devină, în cei 6 ani în care participarea la Gărâna Jazz Festival s-a transformat într-un foarte plăcut şi sănătos obicei, o provocare cât se poate de atrăgătoare. Şi dacă, presaţi de timp, am ales mai mereu, pentru ruta de dus, clasica Piteşti - Slatina - Craiova - Drobeta - Orşova - Mehadia, la întoarcere am prestat variaţiuni cât se poate plăcute. Iată-le rezumate în cele ce urmează.
Gărâna e legată de civilizaţie prin ceea ce se numeşte Trans-Semenic, un fost drum forestier de 58 de kilometri, asfaltat în 2014, care uneşte satul Slatina-Timiş de Reşiţa. Deşi atinge altitudini semnificativ mai mici decât suratele Transalpina, Transfăgărăşan, Transrarău ori Transbucegi, Trans-Semenic propune unele dintre cele mai strânse şi lungi porţiuni de serpentine din ţară, spectaculoase, dar şi solicitante, atât pentru şofer, cât şi pentru pasageri. Peisajul de admirat odată ajunşi la pasul de lângă Brebu Nou (comună care înglobează din punct de vedere administrativ Gărâna), la lacurile Văliug şi Trei Ape sau chiar la atât de precar-întreţinuta staţiune de schi Semenic, răsplăteşte însă pe deplin efortul depus la urcare. Orice sejur în satul jazz-ului montan e musai să cuprindă o excursie, pietonală sau biciclistă, către Lindenfeld, sat părăsit (dar cu biserica proaspăt refăcută!), evocat într-un roman din 2005 al lui Ioan T. Morar. Popas obligatoriu: uriaşele muşuroaie de furnici (spre 1 metru înălţime), al căror gust pişcător-acrişor e neaşteptat de plăcut.
Din Reşiţa, un drum puţin circulat străbate zona subcarpatică de la vest de Parcul Naţional Semenic. Într-un an, câţiva prieteni şi-au parcat maşina în satul Caraşova şi s-au pierdut pentru câteva zile prin peşterile din zonă. Ceva mai comozi din fire, noi am ales să poposim în oraşele de pe drum, bifând plimbări memorabile printre ruinele industrial-miniere din Anina ori printre clădirile cândva elegante, astăzi vag recondiţionate din Oraviţa, oraşul cu cel mai vechi teatru de pe teritoriul României. Între cele două urbe, o cale ferată montană veche de peste 150 de ani e străbătută de un tren care rulează cu 17 km/h într-un peisaj care nu i-ar displăcea nici lui Harry Potter.
Odată depăşită zona montană, drumul întâlneşte Dunărea şi, după un popas în decorul de film de Nou Val din Moldova Nouă, se confundă cu defileul acesteia. Cei aproape 100 de kilometri de stâncă românească, stâncă sârbească, asfalt şi Dunăre obligă la popasuri lungi şi dese pentru ample şedinţe fotografice.
O rută paralelă itinerariului dunărean porneşte imediat după Anina şi are ca puncte de atracţie cascada Bigăr şi Cheile Rudăriei. De fapt, exprimarea corectă ar fi mult-prea-faimoasa cascadă Bigăr (în fapt, o cădere de apă frumuşică, pe care fotografiile o flatează însă abundent) şi mult-prea-puţin cunoscuta colecţie de mori de apă, parte dintre ele încă funcţionale, de pe Valea Rudăriei.
Multe din rutele Bucureşti - Gărâna trec prin dreptul gării Băile Herculane, una dintre puţinele clădiri venerabile (1886) aflate în portofoliul CFR ale cărei istorie şi valoare artistică sunt onorate de renovări competente. Din păcate, lucrurile stau fix pe dos când vine vorba de localitatea omonimă. Printr-un paradox greu de digerat, staţiunea balneo-climaterică românească cu trecutul cel mai impozant e totodată staţiunea aflată în cea mai avansată stare de degradare. Starea de azi a Băilor cândva frecventate de Împăratul Franz Josef şi de Împărăteasa Sissi e ruşinoasă nu doar prin comparaţie cu potenţialul impresionant al locului, dar şi prin raportare la felul în care se prezintă suratele sale mioritice, care, de bine, de rău, au evoluat cât de cât în anii de pe urmă.
De la Herculane în sus, de-a lungul DN 67D, se ajunge, prin Parcul Naţional Domogled, la Baia de Aramă. Lacul Prisaca, cascada Vânturătoarea, cheile Nerei sunt doar parte din locurile unde popasul e de rigoare. Într-unul dintre ani, la întoarcerea de la festival, am numărat 27 de opriri ale motorului pe ruta Herculane - DN 67D (obiectivele de mai sus plus necesarul picnic) - Hobiţa (Brâncuşi) - Târgu-Jiu (idem) - Horezu (mănăstire) - Măldăreşti (cule) - Costeşti (muzeul trovanţilor) - Băile Govora (zona Hotel Palace) - Deduleşti (mititeii cei mari) - A1 - Bucureşti.
Coborârea dinspre Gărâna spre Slatina-Timiş conduce spre celălalt mare oraş la Caraşului, Caransebeş, aşezat la poalele masivului Muntele Mic. În ciuda denumirii, altitudinea sa maximă, 1.802 metri, e semnificativ mai mare decât a vecinului Semenic. Pe cale de consecinţă, priveliştile pe care le oferă sunt proporţional mai ample. Din păcate, aidoma Semenicului, staţiunea de schi Muntele Mic înseamnă o colecţie de hoteluri pentru care "prăfuit" e un adjectiv prea blând. De partea cealaltă a masivului, la uriaşul lac şi satul Poiana Mărului, se poate ajunge pe un fermecător drum forestier, amplu împădurit şi acompaniat de o rapidă curgere de apă, recomandat vehiculelor 4x4 sau 2x1.
Ruta care pleacă din Caransebeş trece, pe drumul ei spre Haţeg, pe la poarta Ulpia Traiana Sarmisegetuza şi la mică distanţă de biserica din Densuş (unde sunt de găsit multe blocuri de piatră milenare, "împrumutate" de la capitala dacică fondată de Traian). Pentru o comparaţie în deplină cunoştinţă de cauza, merită vizitată şi capitala originară a Daciei, Sarmisegetuza Regia, acum accesibilă printr-un drum aflat în excelentă stare. De altfel, întreagă zona a cetăţilor dacice e o revelaţie. Excursiile pe care le-am făcut în vara lui 2016, fie pietonal, la cetăţile Blidaru şi Costeşti, fie motorizat, pe proaspăt asfaltatul Costeşti - Târsa (sat-platou, cu vedere la întreg Retezatul), au fost aducătoare de multiple zâmbete. Bonus: cazarea de-o noapte la Moara lu' Antone, pensiunea construită în interiorul singurei mori de apă încă funcţionale de pe cursul râului Orăştie.
Una dintre posibilităţile atrăgătoare de a bifa, în aceeaşi zi, capitala lui Decebal şi cea a urmaşilor săi de peste munţi şi milenii, e Transalpina. Pornire din Sebeş, urcare pe cheile râului cu acelaşi nume, opriri la Tăul Bistra şi Lacul Oaşa, cu barajele aferente, chiuituri de drag de şofat pe coborârea spre Obârşia Lotrului, imprecaţii cu iz matern pe zecile de kilometri de şosea ruptă din zona Vidra - Voineasa şi clasica Vale a Oltului.
Genul de turism cultural la care îndeamnă festivalul de jazz de la Gărâna ori cel de blues de la Sighişoara e pe cale să ia avânt. De câţiva ani, clasicului TIFF i s-au alăturat, în zona Clujului, Electric Castle şi Untold. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e doar cel mai cunoscut dintre evenimentele găzduite de fosta capitală culturală europeană. Bistriţa se laudă cu un festival de poezie şi, mai nou, cu unul de proză scurtă. În ciuda problemelor bine-cunoscute, FILIT-ul rămâne punctul de maximă atracţie al Iaşiului. Timişoara invită la Festivalul Dramaturgiei Româneşti şi la multiple întâmplări muzicale. FNT-ul, marile concerte rock şi Festivalul Enescu aduc public numeros la Bucureşti. Drumul până la scenele şi ecranele patriei oferă adesea bucurii de un farmec comparabil cu cele de găsit la destinaţia finală. Să avem, aşadar, drum bun!