Un astfel de colţ de lume este sudul Franţei, fascinantul Midi, cu însorita regiune Provence. O regiune alcătuită parcă după o reţetă vrăjită, cu ingrediente pe care nu le afli în altă parte, sau nu le afli la intensitatea cu care se oferă aici privitorului.
Cum ar suna o astfel de reţetă? Se ia lumină, o lumină arzătoare, de limpezimea cleştarului, aspră şi blândă în acelaşi timp, se adaugă mult albastru, un albastru cu luciri de nestemată, se acoperă cerul şi marea cu el în aşa fel încât cer şi mare se contopesc într-o vibrantă comuniune. Peste toate, se presară miresmele de rozmarin, cimbrişor, lavandă, salvie, care se răspândesc în aer purtate de suflul mistralului, se întâlnesc cu fâlfâitul aripilor de potârnichi, de fazani maiestuoşi, totul în susurul greierilor, les cigalles, în foşnetul pinilor şi al măslinilor argintii ce acoperă colinele domoale, calcaroase.
Se mai adaugă casele din piatră alburie, roasă de vreme, celebrele mas provensale, acoperite cu olane rotunde, străzile înguste, flancate de platani seculari sub care bărbaţi cu ochi de culoarea mării joacă partide de boules în apropierea unei fântâni de piatră care susură apa în ritm de farandolă.
Toate acestea înseamnă Provence, toate acestea au fermecat dintotdeauna artiştii care veneau pe aceste meleaguri parcă traşi de fire nevăzute. Este un colţ de lume de o frumuseţe unică, fascinantă, care nu poate fi descrisă în cuvinte fără a cădea în păcatul clişeizării. Câteva locuri provensale, dintre cele mai semnificative, vor încerca să creioneze imaginea acestui tărâm ce în fiecare zi îşi dezvăluie alte şi alte chipuri.
Odată ajunşi în Provence, se pot alcătui nenumărate trasee care să ducă la aşa-numitele hauts lieux, locuri de neocolit pentru oricine doreşte să calce pe urmele marilor artişti. Pornim, aşadar, într-o călătorie prin Provence, în localităţi marcate de prezenţa unor nume ilustre precum Frederic Mistral, Alphonse Daudet, Jean Giono, Alexandre Dumas-tatăl, Blaise Cendrars, Marcel Pagnol, Emile Zola. Apoi Cézanne, Van Gogh... Să mergem pe urmele lor...
Situat pe fluviul Ron, la confluenţa cu râul Durance, oraşul Avignon, capitala departamentului Vaucluse, este un oraş vechi, numit Avenio în timpul romanilor. A păstrat numeroase vestigii din toate epocile cărora le-a fost martor. Din scurta perioadă în care Papalitatea a avut aici reşedinţa, între anii 1309 şi 1418, se păstrează impozantul Palat al Papilor, construit în stil gotic, ca o fortăreaţă cu ziduri crenelate, cu turnuri rectangulare, de o măreţie copleşitoare.
Nu departe de Palatul Papilor şi de celebrul Pont d'Avignon, în realitate ceea ce a mai rămas din impozantul pod Saint Bénézét, se găseşte o librărie ce poartă numele poetului provensal Joseph Roumanille, fondatorul mişcării felibrilor, o mişcare amplă de reînviere a limbii şi culturii provensale. Sufletul acestei efervescenţe a fost Frederic Mistral, marele poet al Sudului, prieten cu Vasile Alecsandri care l-a vizitat în anul 1882 în satul să natal, Maillane, de lângă Avignon.
Tot la Avignon, festivalul de teatru organizat aici de peste cinci decenii, din 1947, aminteşte încă figura legendară a actorului de teatru şi film Gérard Philipe, cel care a dorit să fie înmormântat la Ramatuelle, pe malul Mediteranei, înfăşurat în mantia roşie a Cidului pe care l-a încarnat de sute de ori.
Un popas la Aix-en-Provence, odinioară capitala regiunii, echivalează cu o călătorie în universul lui Paul Cézanne, pictorul care s-a născut aici în 1839. Fiecare colţişor ce păstrează amintirea marelui pictor este pus în valoare şi angrenat într-un permanent circuit turistic. De pildă, către celebrul Mont Sainte Victoire, atât de îndrăgit de pictor şi imortalizat în peste 80 de pânze şi acuarele, se organizează "trasee Cézanne" cu plecare de la casa natală a pictorului situată pe rue de l'Opéra.
La poalele Muntelui Saint Victoire se află castelul Vauvenargues, achiziţionat în anul 1958 de Pablo Picasso care voia să fie cât mai aproape de acest munte ce a fascinat şi a inspirat numeroşi pictori. Auguste Renoir, bătrân şi bolnav, şi-a trăit şi el ultimele zile în Provence, la Cagnes-sur-Mer, şi el a fost fascinat de Mont Saint Victoire pe care l-a imortalizat, cu penelul legat de mâna bolnavă.
Picasso a dorit să fie înmormântat în apropierea Muntelui Saint Victoire şi de aceea îşi doarme somnul de veci la Vauvenargues.
Nu departe de Marsilia, la poalele colinelor însorite, se întinde Aubagne, orăşelul unde, la 28 februarie 1895, s-a născut scriitorul şi omul de cinema Marcel Pagnol. Este cunoscut prin încântătoarea trilogie autobiografică La gloire de mon père (1957), Le château de ma mère (1958), Le temps des secrets (1960), dar şi prin piese de teatru şi alte romane care s-au ecranizat: Jean de Florette, Manon des sources, Topaze, Fanny etc. Prima carte a trilogiei, La gloire de mon père, a acestui adevărat Ion Creangă provensal, începe cu aceste rânduri: "M-am născut în oraşul Aubagne, la poalele masivului Garlaban înconjurat de capre, pe vremea ultimilor păstori."
Cărţile lui Marcel Pagnol sunt parcă străbătute, de la prima la ultima filă, de miresmele care plutesc în aerul fierbinte al Provenţei, miresme care năpădesc colinele acoperite de ierburi şi de pietrişul ce formează la garrigue: "Aerul era liniştit, iar parfumurile tari ale colinei umpleau ca un fum invizibil fundul râpei. Cimbrişorul, levănţica, rozmarinul înverzeau mireasma aurie a răşinii, ale cărei lungi lacrimi nemişcate străluceau în umbra luminoasă pe scoarţele negre (...)"
Oraşul Aubagne ştie să fructifice imensa moştenire spirituală a lui Pagnol şi turiştii care vin an de an pornesc în excursii organizate pe urmele eroilor acestui îndrăgit fiu al Sudului, prin locurile descrise în cărţile lui, locuri devenite celebre. Există în unele localităţi grupuri statuare care întruchipează celebrele personaje create de Pagnol stând la masă şi parcă aşteptând să ne aşezăm lângă ei, la un pahar de pastis, după care să jucăm împreună o partidă de pétanque.
Pe scriitorul Alphonse Daudet îl aflăm în localităţile Fontvieille şi Tarascon, ambele situate în mijlocul unor coline calcaroase, les Alpilles, arse de soare şi acoperite cu livezi de măslini. Născut în oraşul Nîmes, Alphonse Daudet a copilărit la Lyon, după care s-a stabilit la Paris. În Provence a venit mai târziu, mai întâi ca să-l întâlnească pe Frederic Mistral la a cărui grupare literară, les félibres, aderase şi, mai târziu, să-şi ducă soţia în voiaj de nuntă la Cassis, orăşel de lângă Marsilia, pe ţărmul Mediteranei.
A trăit însă toată viaţa la Paris, iar în Sud venea doar în vacanţe, la castelul din Montauban, nu departe de moara din Fontvieille. Celebrele Scrisori (Lettres de mon moulin) sunt scrise la Paris, cu puternicele amintiri ale morii, iar personajele imortalizate de scriitor au devenit nume de străzi în mica localitate Fontvieille: L'Arlésienne, La Chèvre de M. Séguin, Maître Cornille.
Nu departe de Fontvieille, pe malul stâng al Ronului, orăşelul Tarascon păstrează atmosfera creată de Alphonse Daudet în romanele al căror erou este năstruşnicul Tartarin. Municipalitatea organizează numeroase evenimente culturale care evocă acest celebru personaj plăsmuit de Alphonse Daudet.
În oraşul Manosque, situat pe versantul sudic al Masivului Lubéron, nu departe de valea râului Durance, o regiune de o frumuseţe sălbatică, se pătrunde în atmosfera romanelor lui Jean Giono, cel care s-a născut aici la 30 martie 1895. Toată viaţa şi-a petrecut-o la Manosque, într-o casă situată pe colina Mont d'Or unde şi-a scris toate romanele. A iubit acest pământ arid, însorit, frust, înmiresmat, scăldat în lumini ireale şi bătut de rafalele mistralului. Personajele lui au dramatismul eroilor din tragediile greceşti şi zbuciumul pânzelor lui Van Gogh, un alt mare îndrăgostit de Provence. Cum Jean Giono însuşi mărturiseşte, cărţile sale conţin o Provence inventată. Este şi nu este aşa, cititorii o ştiu bine: "Acea Provence pe care o descriu eu este o Provence inventată şi e dreptul meu să fac asta. Este o Provence inventată, este un Sud inventat aşa cum a fost inventat Sudul lui Faulkner. Am inventat o ţară, am populat-o cu personaje inventate şi am conferit acestor personaje inventate nişte drame inventate iar ţara însăşi este inventată. Totul este inventat."
Coborâm spre Mare nostrum, spre Marsilia... Cu prilejul unei călătorii pe Mediterana, în anul 1840, Alexandre Dumas-tatăl a descoperit în largul insulei Elba stânca numită Monte Cristo. Numele i-a plăcut şi l-a folosit, patru ani mai târziu, când şi-a scris romanul mai mult decât celebru. Încă din 1834, Dumas venea în fiecare vară la Marsilia, unde vizita şi cartierul catalan, loc pe care îl va folosi ca punct de plecare în Contele de Monte Cristo.
Dar locul-emblemă este Château D'If, temniţa lui Dantès şi a abatelui Faria, închisoare de stat din 1634 până în 1872, care păstrează şi prezintă turiştilor celulele celor doi eroi. Numele lor este rodul imaginaţiei lui Dumas, întâmplarea cu cei doi condamnaţi a existat, însă. În Marsilia, două străzi poartă numele de Edmond Dantès şi Abbé Faria. Nu cred că a existat adolescent care să nu fi citit cu sufletul la gură povestea lui Dumas. Şi, văzând catedrala Notre Dame de la Garde ridicându-se falnică deasupra vechiului port Marsilia, aşteptăm parcă şi noi să zărim corabia "Faraonul" tăind valurile şi pregătindu-se să arunce ancora sub privirile lui Mercedes, frumoasa catalană.
Lumina specială a Sudului, cerul albastru, aerul plin de vibraţii colorate au atras ca un magnet pictorii. Dacă Cézanne este prezent în atmosfera din împrejurimile oraşului Aix-en-Provence, pe Van Gogh îl aflăm în peisajul ce înconjoară străvechiul oraş Arles. Aproape de vărsarea fluviului Ron în Marea Mediterană, între ţinutul Crau şi dealurile numite Alpilles, Arles este un oraş cu importante vestigii romane.
De altfel, fiecare localitate din Provence are un adevărat tezaur de monumente antice, de pe vremea colonizării romane, când regiunea se numea Provincia, fiind socotită a doua Romă. Orange, Nîmes, Narbonne, Saint-Rémy-de-Provence, Arles, sunt doar câteva localităţi în care la tot pasul dai peste ruine romane, fiecare pas înseamnă o întâlnire cu istoria antică: amfiteatre, coloane, temple, apeducte (cel mai renumit şi mai bine conservat este Pont du Gard). Ca un arc peste secole, aceste ruine au o "soră" bună la Ulpia Traiana Sarmizegetusa noastră.
Situat nu departe de Delta Ronului, Arles este poarta de intrare în ţinutul Camargue, împărăţia cailor sălbatici şi a păsărilor flamingo. În partea de sud a oraşului, podul din Langlois, cu aerul său japonez, pictat din diferite unghiuri de Van Gogh, există şi azi şi pare coborât din pânza nefericitului artist.
A dispărut, însă, bombardată în război, Casa galbenă din Place Lamartine, casă care l-a găzduit o vreme pe Van Gogh. Există cafeneaua (se numeşte, firesc, Van Gogh), spitalul din Saint-Rémy care i-a alinat suferinţa şi, mai ales, există câmpurile de grâu de un galben strălucitor, există chiparoşii ca nişte flăcări vineţii încolăciţi pe un cer învolburat, există livezile de măslini şi, cum altfel, există şi triumfă floarea-soarelui care a devenit emblema lui Van Gogh. Scrisorile adresate fratelui său, Theo, cuprind numeroase descrieri pline de sensibilitate ale atmosferei provensale: "...aici în Arles, ţinutul pare un şes întins. Am văzut terenuri minunate, roşii, plantate cu viţă-de-vie, în zare munţi de cea mai gingaşă culoare liliachie. Şi peisaje ninse cu vârfurile albe pe un cer tot atât de luminos ca şi zăpada, parcă ar fi fost într-adevăr peisajele de iarnă pe care le lucrează japonezii."
Peisajul provensal este neschimbat din timpul trubadurilor şi Van Gogh simte acest lucru pe care nu ezită să-l împărtăşească: "Ieri mă aflam în amurg într-un întins câmp de mărăcini şi bălării, tare pietros, unde cresc stejari foarte scunzi şi strâmbi, cu o ruină în fund pe o colină (...) soarele revărsa raze foarte galbene deasupra tufişurilor şi a pământului, o adevărată ploaie de aur. Toate liniile erau frumoase, totul vădea o măreţie fermecătoare. N-ai fi fost la fel de surprins văzând că se ivesc chiar din senin nişte călăreţi şi nişte doamne întorcându-se de la o vânătoare de şoimi ori auzind glasul unui bătrân trubadur provensal. Pământul pare vioriu, depărtările sunt albastre." Închidem ochii şi vedem tabloul, cu tuşele atât de cunoscute ale artistului.
Dar Provence înseamnă şi nenumărate sate, numite aşa doar din considerente administrative, în realitate nişte aşezări civilizate, îngrijite, cu o viaţă culturală extrem de pregnantă, cu biserici în care zişii săteni se adună şi dau concerte de muzică veche, cu galerii de artă amenajate în vechi castele sau în pitoreşti bastide, un fel de conace din piatră specifice acestei regiuni. Casele din piatră alb-gălbuie, cu ferestre joase pe care atârnă flori în toate culorile şi prin care răzbat miresme de aïoli şi bouillabaisse, străzile înguste, curate şi liniştite, străjuite de platani, biserica şi fântâna din centru, lângă primăria pe care flutură tricolorul francez, cafenelele cochete unde poţi să bei pastis, toate compun tabloul de neuitat al unei regiuni de care te îndrăgosteşti definitiv. Rămâne amintirea unor sate al căror nume evocă o lume: Puget Ville, Pierrefeu du Var, Draguignan, Colobrières, Carnoules, Gonfaron, Cogolin... Fiecare nume evocă o întâlnire, o seară petrecută în acordurile muzicii lui Satie, o prietenie legată cu ani în urmă şi care se încăpăţânează să nu moară.
După o călătorie, oricât de scurtă, prin câmpuri de lavandă şi livezi de măslini, parcă nu poţi rezista ispitei de a pune în aplicare ultimele cuvinte din cartea lui Marcel Pagnol, La gloire de mon père: "Atunci am cântat farandola şi am început să dansez în soare..."
Fragmentele din Marcel Pagnol au fost preluate din cartea Marcel Pagnol, Gloria tatălui meu, Amintiri din copilărie. Traducere de Petruţa Spînu, Ed. Fides, Iaşi, 2002.