În care Hector renunţă la nemăsuratul lui orgoliu poetic...

În care Hector renunţă la nemăsuratul lui orgoliu poetic pentru a ne relata câteva aspecte în legătură cu eliberarea spirituală a numitului Sandu. Vom asista la discuţiile consecutive evenimentului şi-i vom cunoaşte cu acest prilej pe cei trei prieteni ai lui Sandu: Bogdan, Ducu şi Sudacu

Lunea trecută, în jurul orei cinci după-amiază, Sandu s-a eliberat spiritual. Aflând, prietenii lui au venit să îl vadă.
- Bună, Sandule! îi strigă Bogdan din uşă. Am aflat că te-ai eliberat spiritual. Este adevărat?
- Da, spuse Sandu.
- Dar când s-a întâmplat?
- Luni, pe la vreo cinci, spuse Sandu.
Bogdan dădu din cap admirativ, de parcă ar fi fost fascinat de ora comunicată de Sandu.
- Ei, bine, Sandule, te felicit şi mă bucur foarte mult pentru tine. În acelaşi timp, aş spune că simt un fel de invidie: nu oricui i se întâmplă aşa ceva. Dar nu e o invidie adversativă, a negaţiei, ci una fertilă, catalizatoare, e ca un îndemn să mă nevoiesc în plus pe drumul meu spre o eliberare spirituală asemănătoare.

Sandu încuviinţă înţelegător.
Discuţia mai continuă o vreme, punctată de exclamaţiile admirative ale lui Bogdan. Sandu îi răspundea la întrebări şi îi dădea detalii, aşezat pe un scaun în faţa măsuţei din camera de zi. Mai târziu, apărură Ducu şi Sudacu. Aceştia, după ce aflară unele amănunte, îl rugară pe Sandu să dea de băut în cinstea eliberării din punct de vedere spiritual. Sandu dădu fuga şi aduse o sticlă de vodcă pe care o băură fără el, deoarece Sandu nu mai avea nevoie de alcool. El le spuse:
- Apropierea sensibilă de Nirvana, intrarea în câmpul intuiţiei pure, destinderea tensiunii tragice a conştiinţei îmi sânt la îndemână acum fără pulverizarea, prin alcool, a plaselor logice. Când spiritul e liber, e şi activ. Nu e o libertate leneşă, iar spiritul nu e inert, ci esenţa lui este elanul, saltul. Acel ce doarme nu doarme în spirit.
- Dacă bei îmi eşti ca un frate. Dacă nu, ca doi, glumi Ducu sorbind o guriţă de vodcă dintr-un păhărel pe care scria "Litoral".
- Cum, Sandu, vrei să spui că acum poţi sesiza întregul intuindu-i detaliile fără o scanare analitică prealabilă - act necesar al ingeniului gânditor, din câte ştiu? - întrebă Bogdan.
- Bineînţeles, răspunse Sandu.
- Ce noroc, mă, pe tine! spuse Sudacu, clătinând din cap, cu ochii îndreptaţi spre o cută a covorului. Ieri erai un ăla, un prăpădit, n-ar fi dat nimeni pe tine două parale, iar azi, hop: admirat - admirat, imitat - imitat, eliberat spiritual - eliberat spiritual, trai neneacă.
- He, he, he, oftă Ducu. Unde nu-s eu ascet! Uite-aşa aş sta: nemişcat, o geană n-aş clipi şi numai cât m-aş gândi la o chestie, că imediat mi-aş da seama...
- Băi, să vezi ce feţe or să facă ăştia când or să afle! urlă deodată Sudacu parcă trezit dintr-un somn adânc în care ar fi visând că se va fi fost prăbuşindu-se. He, he, parcă te văd dat la ziar, Sandule.
- Oricum, ziceţi ce vreţi, dar eu mă simt norocos să mă aflu, ca fost prieten, în preajma lui Sandu.
- Başca privilegiul de a te raporta ca discipol în mod nemijlocit la învăţăturile maestrului, adăugă Ducu.
- Lasă învăţăturile! Astea le poţi afla şi din cărţi. Prezenţa magistrului nu te edifică teoretic, sistematic, ci îţi oferă un mod moral de interpretare, se înfierbântă Bogdan. Etica - această Cenuşăreasă a Spiritului, neglijată adesea de marea filosofie, acceptată doar ca o consecvenţă "pragmatică" a sistemului, futu-i mama ei de treabă (scuză-mă Sandule) - e scopul şi miezul vieţuirii în preajma maestrului. În ordinea naturală a lucrurilor, de fapt... se întrerupse el ca să mai ia o gură de vodcă..., etica e cea care a implicat o morală teoretică şi această morală, la rându-i, a generat sistemul, termină el.
- Apropo, Sandule, ai de gând să scrii ceva? întrebă Sudacu.
- Chiar aşa, Sandu, nu te-ai gândit să dai nişte cărţi?
- Păi...
- Hai, hai, nu te fandosi, îl consilie Sudacu. Ştii că nici lui Socrate nu-i plăcea să vorbească de cele trecute. Noi vrem mai degrabă să te auzim pe tine, decât să ne instruim din pilde şi scrieri vechi, de pe vremea lui Pazvante.
- Da, cred că o să scriu o carte. E de aşteptat din partea unuia care s-a eliberat spiritual să trateze de sus comunicarea cu ceilalţi, dar nu e cazul meu. Dimpotrivă, cred că e un frumos şi necesar compromis, ţinând de un social al elitelor - dacă îmi e îngăduit să spun aşa - să transmiţi ce-ai aflat din lumea ideilor, să luminezi, atât cât se poate, Calea...
- Şi Cristos... începu Ducu.
- Dar, spune, Sandule, ştii ce vrei să scrii, sau nu ţi-ai definit foarte clar doctrina?
- Că şi Cristos a... ăsta, cum îi spune... a împărtăşit... încercă iar Ducu să spună ceva.
- Dar nu e vorba de o doctrină originală. Va fi o carte care nu va face revoluţii în spirit, ci va parcurge acelaşi Drum, va spune acelaşi Adevăr, va reprezenta aceeaşi Viaţă, în felul ei propriu...
- Că şi Cristos i-a împărtăşit lumii învăţătura Lui. Că dacă ar fi ţinut-o numai pentru El, hă, hă, acuma nu s-ar mai fi pus problema de creştinism, chestii...
- Ce tot bolmojeşti acolo, măi Ducu-haiducu, ha?
- Tu ce pula mea te bagi! se enervă acesta pe Sudacu.
- Te pomeneşti că-i fi şi matale vreun eliberat spiritual!
- Uite cine vorbeşte. El, care îşi supune raţiunea unei metareflecţii nasoale în defavoarea demersurilor obiective ale gândirii! îi luă ei martori pe ceilalţi

Sfiindu-se de prezenţa lui Sandu, care, în ciuda înţelepciunii cu care se pricopsise netam-nesamn, ar fi putut râde umilitor de argumentele lor copilăreşti, cei trei prieteni începură să discute foarte atent. După un timp, Ducu începu să-l urască pe Sandu. Îi simţea prezenţa ca pe a unui cenzor răutăcios care îi pândeşte fiecare cuvânt mai prost plasat, fiecare literă articulată mai în grabă, ca să îi privească eforturile ironic şi să-i arunce priviri ipocrit părinteşti.
- Biserica s-a îndepărtat de Dumnezeu, spuse Sudacu.
- Nu trebuie să confunzi clerul cu instituţia Bisericii, îi replică Bogdan.

Urmă o scurtă perioadă de tăcere, timp în care Ducu repetă repejor, privind pe fereastră: "Abia acum, când ne-am distanţat de natură, o putem judeca obiectiv. Natura, în sensul larg al cuvântului, e singurul semn pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Din chichineaţa asta de cameră o văd de dinafară şi simt că acolo e esenţa, energia. Mă încarc, mă alimentez cu viaţă pură numai privind câteva clipe dincolo de geam. Natura mă iubeşte şi e gata oricând să-şi primească înapoi cu infinită dragoste fiii rătăcitori prin blocuri şi săli de spectacol, prin taverne şi birouri sofisticate. E ca o iubită în braţele căreia cazi şi plângi după hărţuiala cu oamenii, e Dumnezeu stingându-ţi fiecare minut de trudă cu o eră de odihnă şi iubire. Oricât şi orice aş pierde aici, printre oameni, în faţa Naturii mă aflu întreg şi bogat. Ştiind bine asta, nimic şi nimeni nu mă poate doborî până la capăt. La origine, închiderea criminalilor în temniţe nu urmărea izolarea lor de societate, ci de Natură, adică de Dumnezeu. O bestială formă de egoism a celor curaţi: l-ai trădat pe Dumnezeu, iaca nu-l mai împărţim şi cu tine; o moştenire căreia nu-i înţelegeau esenţa pur calitativă. Cu cât ceilalţi sânt mai răi, cu atât eşti tu cotat mai bine. La sfârşit, tâlharii ies din puşcărie storşi de energie vitală, sterpi, incapabili de bine, pentru că li s-a obstrucţionat accesul la Natură, la matca din care se hrănesc sufletele. Nu domnule, nimeni nu e înţărcat, nimeni nu poate pleca de lângă Creator. Iisus a fost singurul care a reuşit asta, şi de două mii de ani stăm şi ne crucim organizat".

- Abia acuma, spuse el, când ne-am distanţat de natură, noi putem să... să ne gândim la natură ca la ceva care este în afara noastră, vreau să zic, care ne lipseşte...
Sudacu îl întrerupse hlizindu-se:
- Măi, Ducule, vrei la veceu şi nu ştii cum s-o zici mai pe elevatelea? Hai, lasă, că nu te papă Sandu, spune-o pe şleau, că nu suntem toţi eliberaţi spiritual.
- Ce veceu, mă, ai înnebunit? Voiam să spun, continuă el repede, că dacă cineva crede... ăăă... că se poate înţărca, adică un fel de ateu care... Dar îl întrerupse glumeţ Bogdan:
- He, he, he, te-ai matrafoxat aşa de repede, Ducuşor? Şi eu tocmai mă gândeam să mai luăm o sticluţă. Hai nu te teme, nu te înţarcă nimeni. Eu plătesc, tu mergi fuguţa prin natură şi cumperi bunul de larg consum.
Ducu înşfăcă banii şi ieşi încercând totuşi să-şi păstreze o ţinută degajată. Sandu îl urmări calm cu privirea, ceea ce îl aduse pe Ducu în pragul furiei. L-ar fi dispreţuit pe Sandu, dar ştia că aşa ceva nu îi este permis, s-ar fi supus unei descalificări intelectuale.
În lipsa lui, terminară şi restul de vodcă.
- Ce înseamnă să scrii? Tot ce faci pe hârtie se transformă în text, spuse Sudacu.
- Totuşi, nu aspectul formal a fost preocuparea marilor autori. Ei au avut ceva de spus, îi replică Bogdan.
Sudacu se feri în ultima clipă să stârnească o polemică, pe care Sandu ar fi considerat-o puerilă, aşa că făcu o figură ambiguă, cât mai de nepătruns şi îşi aprinse o ţigară.
Bogdan rupse tăcerea, dar în glas i se ghicea acea prudenţă de a nu spune prostii sau lucruri în plus:
- Istorie... sau mit? Etern... sau secular? După opinia mea, istoricul, durata, sunt doar plictisitoarea descriere a instanţei prime, abia aceasta din urmă cu adevărat importantă şi de nedescris. De aceea, istoria e un şir de erori
- Dă-mi voie, Bogdane: eu cred că tocmai istoria generează ideea; e carnea ei. E drept, istoria e în posteritatea ideii; dar e o dovadă de nepricepere pentru un filosof dacă, în economia absolută a conceptelor cu care operează, introduce, arbitrar şi suplimentar, conceptul de timp...
- Kant... murmură Bogdan, dar îşi luă seama la vreme şi se opri îngrozit de prezenţa lui Sandu.
- Ştii, Hegel, silabisi din ce în ce mai încet Sudacu, oprindu-se din acelaşi motiv, aşa încât din numele filosofului nu se auzi decât un "he...", suficient însă pentru Sudacu să transpire rece de ruşine. Oricum, lasă asta, ştii ce mă întrebam?
- Nu, răspunse Bogdan răspicat, încercând astfel să imprime dialogului lor un aspect clar şi hiperlogic.
- Mă întrebam dacă nu cumva Mâşkin e de fapt un mare cacealmist. Arta lui de a refuza tronul de om cu majusculă e de fapt cea mai sigură şi verificată cale într-acolo.
- Nu cred. În spatele reuşitei lui zac cohorte de rataţi care au mers pe exact acelaşi drum.
- În sfârşit... Crezi, Bogdane, că Orientul ne va da un răspuns până la urmă?
- Eu ştiu... La urma urmei toate căile se vor întâlni în acelaşi punct.
Subiectul îl stârni pe Sudacu, dar când vru să întrebe ceva în legătură cu punctul, Sandu ridică mâna şi se scărpină pe spate, arcuindu-se niţel. Sudacu tăcu, crezând că acesta ar fi vrut să intervină în discuţie.

Dar Sandu îşi termină gestul şi îşi îndreptă din nou privirea atentă spre ei. Bogdan îl privi cu admiraţie, căci în ochii celui eliberat strălucea o luminiţă, care îi înnobila privirea, dar care, gândi mai apoi Bogdan, te şi îndemna să-ţi păstrezi în prezenţa lui spiritul atent şi să-ţi conduci raţionamentele după reguli simple, clare şi distincte. Acest îndemn tiranic îl descurajă cu totul pe Bogdan, care reluă discuţia abia după o lungă pauză, pe care ar fi vrut-o plină de adânci înţelesuri.