Evanghelia după Timotheu

Desigur, este vorba tot de un manuscris.
Este vorba de o scriere a cărei apariţie, acum vreo cinci ani, a dat mult de furcă anumitor servicii secrete din lumea întreagă. Un scandal consumat în discreţie, totuşi nu fără a fi avut câteva supape de scurgere a informaţiei, a făcut să zbârnâie toate telefoanele conducerilor ecumenice creştine, mozaice, catolice sau neoprotestante, de la Tel Aviv la New York, Roma şi chiar Moscova, cei mai înalţi prelaţi ai tuturor cultelor şi sectelor creştine sau anticreştine solidarizându-se, în aparenţă, cerându-şi relaţii şi oferindu-şi reciproc sprijinul. Toată lumea ar fi vrut să intre în posesia respectivului text. Dar, în mare taină, timp de o lună manuscrisul s-a aflat la Universitatea Cambridge din Londra, unde doi specialişti aveau sarcina să-i ofere o traducere şi o exegeză impecabile. Unul din ei, nu-i dezvălui numele din motive lesne de înţeles, era întâmplător chiar prietenul şi gazda mea. Şi, ştiindu-mă interesat de literatura veche, acesta m-a ţinut lângă el o după-amiază întreagă, de fapt am stat până după miezul nopţii, în faţa fâşiilor de pergament.

Privilegiul a fost imens şi unic, deoarece, chiar de a doua zi, manuscrisul a dispărut fără urmă. Nu s-a făcut deloc tapaj pe urma incidentului; nu s-a scris nimic în presă, celor doi filologi li s-a cerut să păstreze deplină tăcere asupra subiectului. Iar în rest, totul a fost muşamalizat în secret. Destul că cei doi experţi nu apucaseră să noteze sau să redacteze absolut nimic. Aşa că o lectură superficială, rămasă în memoria doar a trei novici, dezinteresaţi - din punctul de vedere al politicii religiei -, aceasta a fost toată traiectoria vizibilă, necontrolabilă şi necenzurabilă pe care a lăsat-o acest text în noul avatar avut în zilele noastre.

Căci de un avatar, mai exact de aventuri, apariţii şi dispariţii, reluări, copieri şi circulaţie este clar că se poate vorbi în legătură cu acest text. Faptul mi-a fost confirmat mai târziu, cu un alt prilej, când am citit o relatare despre arhiepiscopul de Möln. Relatarea aceasta, la fel ca şi cazul arhiepiscopului de Möln, sunt teribil de puţin cunoscute. Eu le aflam atunci pentru prima oară şi mi-au părut extrem de însemnate; cu-atât mai mult cu cât, după investigaţiile mele, ele (dacă e să distingem istoria reală de relatarea ei) par a fi şi unicele momente în care se mai pomeneşte de Evanghelia după Timotheu. Iată despre ce este vorba.

În ducatul de Möln, întins teritoriu germanic înfiinţat pe la 1472-1473 ca urmare a unor moşteniri, cumpărări şi chiar violări de teritorii vecine, şi care a rezistat ca atare doar vreo zece ani, s-a pus la un moment dat şi problema autonomizării religioase. În sensul acesta, s-a ales un arhiepiscop - putea uşor să ajungă chiar papă -, un prelat care, doar la câteva zile, s-a descoperit că era de fapt femeie. Apucase să fie luată drept bărbat încă înainte de călugărie, îşi cultivase apoi virilitatea şi îşi făcuse veacul de smerire printre monahi bărbaţi. Şi ca atare a păşit ea din treaptă ierarhică în treaptă ierarhică. Gândurile sale ascunse păreau însă mult mai numeroase, altfel n-ar fi strigat, în ziua deconspirării sale, că a luat cârja preasfântă şi preafericită "în numele Fecioarei Mariah, care, fără să ştie, a fost soţia lui Dumnezeu".

Arestată şi supusă anchetei unui tribunal inchizitorial, a fost întrebată la ce se referise când strigase acele cuvinte. La faptul că Fecioara fusese umbrită de Spiritul Sfânt? Ori la erezia tesprotă, după care Ea ar fi fost umbrită de însuşi Dumnezeu-Tatăl? La nici una, ci la Evanghelia lui Timotheus, în care stă scris că Fecioara a fost soţia lui Yoshiva, care era Dumnezeu, a fost răspunsul prompt şi fatal al maicii. Fatal, deoarece auzind afirmarea trufaşă a ereziei, judecătorii au ordonat să i se taie imediat vinovatei limba şi să fie arsă pe rug chiar a doua zi. Şi se mai spunea că membrii tribunalului au fost atât de cutremuraţi încât, temându-se ca în urma auzirii blasfemiei să nu fie expulzaţi din charismă, s-au supus de bună voie, fiecare, unui regim îndelungat de penitenţă, de ascetism în solitudine. Ceea ce dovedeşte şi că ei înşişi, inchizitorii acelor vremuri, ştiau ceva mai mult despre subiectul cu pricina, ori despre ereziile relative. Deci, Evanghelia după Timotheu a fost cunoscută, totuşi, pe alocuri şi de-a lungul timpului, chiar dacă a rămas cea mai puţin ştiută şi cea mai puţin rodnică erezie.
Dar ce era, de fapt, această evanghelie?

Nu altceva decât un text apocrif, manuscris care nu putea să dateze decât din primele două sute de ani ai erei noastre creştine, şi care nu a cunoscut ceea ce în mod obişnuit, ştiinţific, poartă numele de circulaţie - fapt pentru care nici nu a avut parte de o recunoaştere sau de o condamnare mai mult sau mai puţin oficială. Titlul sus-numit a putut fi pus în mod convenţional. Ea pare a fi cel puţin mesajul lui Timotheu, sau Timotheus Licaonianul, dacă nu chiar opera directă a celui mai iubit dintre convertiţii sfântului Pavel. Un text care demonstrează însă că tânărul Timotheu, spirit excepţional, dotat cu o inteligenţă deosebită şi cu o vocaţie religioasă de excepţie, a simţit repede nevoia depăşirii nivelului şi conţinutului doctrinar paulin - toate interdicţiile sugerate de Pavel în epistolele sale par a fi fost încălcate de Timotheu -, dat fiind că sistemul dogmatic şi autoritar al apostolului nu-i putea satisface orizontul propriu, elitist şi lărgit. Erezie? "Cădere din har"? Greu de stabilit. Cert este că cercetările personale l-au condus pe Timotheu la aflarea unei cu totul alte variante (alternative?) a vieţii lui Yisus; că el a ajuns la alte concluzii decât Maestrul său. Şi că, se pare, ar fi scris şi o carte; pe care, înainte de a dispărea el însuşi fără urmă, ar fi distrus-o.

Manuscrisul văzut la Cambridge începea cu fabuloasa genealogie a lui Yisus ("Cartea neamului lui Yosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Yisus, căruia i s-a zis Hristosul"). Faţă de lista expusă de Matei şi Luca în Noul Testament, cea de aici aducea în plus detalii şi referiri scurte la viaţa şi activitatea multora din descendenţii direcţi ai lui Adam, ascendenţi direcţi ai lui Yisus, pe care, ceva mai departe, îl numea şi Yisha. Şi aproape că se putea reţine, ca o caracteristică comună tuturor celor numiţi şi urmăriţi în istorie, faptul că fiecare şi-a respectat, ba chiar şi-a exploatat şi dus până la ultimele limite temperamentul şi datul său leonin. Pe linia seminţiei lui Iuda, a "leului lui Iuda" - se preciza de mai multe ori, reamintindu-se accentele profeţilor -, fie înainte, fie după cristalizarea ei, în istoria evreiască au apărut întotdeauna inşi cu puternice trăsături de personalitate, cu tendinţe ieşite din comun. Afară de regii şi cârmuitorii spirituali cunoscuţi din Biblie - nici aceştia nişte personalităţi cuminţi şi echilibrate -, breviarul genealogic de la începutul Evangheliei după Timotheu enumera, sau mai exact spus portretiza, numeroase personaje habotnice, obsedate de ideea mesianismului cu o coloratură uneori politică, dar cel mai adesea mistică.

În sfârşit, se ajungea la Yosif, tatăl lui Yisus, despre a cărui biografie de până la treizeci de ani sta scris că "nu se ştie absolut nimic". Totuşi se cita acolo un poem cu evidente mărci gnostice, Cântarea lui Yosif, despre care autorul spunea că l-a găsit ca prin minune, şi în care protagonistul îşi binecuvânta mama, îşi evalua determinaţiile astrologice şi biologice (seminţia lui Iuda, leu prin spirit şi sânge; născut într-o dimineaţă de zi de sabat, zi solară şi net divină; a şaisprezecea zi - pretutindeni o zi bună pentru naşterea de băieţi - a lunii a opta, deci lună sub zodie leonină; plasat sub semnul focului; părul de un roşu aprins, datele naşterii dădeau un triunghi aritmologic, iar liniile vieţii îi desenau în palmă un cerc perfect...) şi sfârşea prin a-şi mărturisi cutremurul în faţa chemării lui Dumnezeu şi a Destinului.

Tocmai se întorcea din pustie. Capul îi plutea într-o vâjâială ciudată, generând o senzaţie de nebulozitate prevestitoare, şi era sigur că răspunsul lui Dumnezeu era pe cale să vină.
Se opri înainte de poarta cea mare, măsură zarea, gândi la deşertăciunea oraşului şi începu o ultimă rugăciune înainte de a-şi încheia asceza, postul negru. Se simţi însă privit de la câţiva paşi, şi, întorcându-şi capul spre stânga, văzu un tânăr în uniformă romană. Nemulţumirea aceluia – o dată cu apariţia lui Yosif fusese şi el conturbat din contemplarea pustiei - se transformă în curiozitate. Romanul îl privi câteva secunde, apoi îşi întoarse faţa către deşert şi îşi slobozi iarăşi cugetul într-acolo. Yosif îşi reluă rugăciunea cu voce tare, înaintă câţiva paşi, dar şirul i se pierdu, ideea i se diluă şi se opri brusc. După câteva clipe de goliciune interioară avu impresia unei chemări. Romanul acela. Cine era şi ce căuta acolo? Ce voia? Oare nu era şi acela un Fiu al Omului? Oare nu stătea şi el pe marginea deşertăciunii şi a revelaţiei, a căutării şi a găsirii, oare nu privea cu nesaţ pustiul fiindcă îl îmboldea acelaşi unic Zeu şi se zbătea între chemarea desfrânării simţurilor şi alegerea ascetismului? Tânărul acela străin... oare nu cumva era semnul, ispita sau examenul lui Yaahve? Nu putea fi cumva acela prima piatră de încercare a lui Mesia? Yosif desluşi glasul conştiinţei în gândul acesta, care se făcea tot mai ferm, tot mai nimerit. Şi care îl răsuci pe călcâie.

Nestingherit, romanul rătăcea cu privirea când Yosif alergă înspre el. Sosit recent şi pentru prima oară pe meleagurile plictisitoare ale Palestinei, acesta se trezi deodată strigat de nebunul sau cerşetorul de adineaori, pe care-l văzuse venind din pustie.
- Hei, ponticule! îl agrăise Yosif.
- De unde mă cunoşti? făcu romanul încet, întorcându-se cu precauţie. Cine eşti?!
- Cine sunt, nu contează defel. Nici de cunoscut nu te cunosc, fapt care iarăşi nu contează. Nu mi-o lua în nume de rău, dar n-am să-ţi pun decât o singură întrebare.
- Mai întâi să te întreb eu, cine eşti şi ce cauţi aici, tu, un roman, în zdrenţe de cerşetor, venind din deşert!?
- Vezi, tinere, oamenii trăiesc în mod natural în imperiul iluziei. Şi nu romană este lumea ta, află de la mine dacă nu ştiai, ci iluzorie. Inima ta e plină de false certitudini, ca aceea că eu aş fi roman, pentru simplul fapt că-ţi vorbesc limba, sau ca aceea că aş fi cerşetor sau nebun - aşa ţi-ai zis de la bun început, nu? - deoarece mă întorc din post negru şi rugăciune. Eşti prea tânăr! Dar ne vom mai întâlni noi, într-un fel sau altul.
- Stai puţin, dar cine eşti tu? făcu romanul şi mai contrariat. De ce mi-ai spus "ponticule"? De unde ştii că sunt din Pont? Fiindcă aici nu mă cunoaşte nimeni! Am venit în secret şi nici măcar de un ceas n-am intrat în oraş. Hai, spune - i se răsti mânios şi autoritar -, neam de spioni şi de criminali! Cine eşti şi ce ştii tu despre mine!?
- Stai, romanule, zise Yosif blând şi făcând semnul păcii. Linişteşte-te. Nu te aprinde şi mai ales nu uita nici o clipă că eşti pe pământ sfânt. Aici nu se petrec numai crime, uneltiri şi tentative de lovitură de stat. Aici nu totul este ceea ce pare. Aici locuieşte chiar Ellohey, un zeu care ţie ţi-e necunoscut, dar care nu e altul decât Zeul, Unicul, Veşnicul, şi pe care eu ţi-l pot face cunoscut. Deci - continuă Yosif, deoarece se simţea plin de duh şi de puterea mesajului dumnezeiesc - nu te mira că-ţi vorbesc ca şi cum te-aş cunoaşte. Ţi-am spus doar, limba ţi-o ştiu pentru că ţi-am învăţat-o. Arăt ca un cerşetor sau nebun fiindcă tocmai acuma vin de la o întâlnire pe care am avut-o în pustie cu Dumnezeu. Iar că eşti din Pont am aflat chiar în clipa în care te-am văzut, lucru care mi-a fost spus direct de către Zeul despre care ţi-am vorbit. Linişteşte-te, nu-ţi sunt duşman, chiar dacă tu eşti duşmanul acestui popor. Eu sunt doar... glasul Zeului, şi voiam să te reţin întrebându-te doar un singur lucru. Spune-mi, romanule, ştii tu ce este Adevărul?

Tânărul se reculegea cu greu dintre gânduri conflictuale şi contradictorii. Evreul din faţa lui îl tulburase puternic. Apariţia şi cuvintele temerare ale acestuia îi bulversaseră meditaţiile pesimiste şi agresive; veniseră brusc şi cu o temă care îl depăşea. El nu era decât un adolescent de familie bună, scârbit de desfrâu şi obsedat de o iubire însângerată. Pe el adineaori îl îmboldea gândul morţii. Iată de ce se pierdu înaintea privirilor tari ale pustnicului ciudat, uită de precauţia pe care ştia că trebuie s-o aibă înaintea evreilor, i se risipi orice nelinişte în prezenţa lui Yosif şi căzu într-o tăcere adâncă.

- Cine eşti tu, de fapt, ghicitorule? făcu încet, domolit, într-un târziu.
- Cine sunt eu, vei înţelege ceva mai târziu. Cu mine... se poate să te mai întâlneşti. Într-un fel sau altul, sigur, noi doi ne vom mai vedea; pentru că puţini vor fi cei ce nu se vor întâlni niciodată cu mine. Dar pentru moment, spune-mi te rog doar atâta. Ştii ce este, sau mai exact cine e Adevărul?
- Evreule... sau profetule, ghicitor sau vraci ce furi minţile, îmi inspiri pentru prima oară în viaţa mea teamă. Şi totodată linişte. Deşi nu mă tem de nimeni şi nu mă interesează nici un bine pe care mi-l pot da alţii. Ceea ce mă întrebi tu nu m-a mai întrebat nimeni şi nici măcar eu însumi. Altele sunt grijile mele şi nu mă pasionează bazaconiile sau filosofările celor ce taie frunză la câini. Ceea ce vrei tu nu mă interesează şi nu mi-e ruşine să recunosc că nu mă interesează, sau că habar n-am, tocmai fiindcă sunt sigur că n-o să ne mai vedem niciodată, şi că întrebări de-astea o să-mi pun peste vreo cincizeci de ani. Am fost destul de clar?
- Tinere, eşti trufaş, dar numai şi numai pentru că n-ai ajuns încă să suporţi moartea sau s-o-mparţi cu mâna ta. Dar nici asta nu are importanţă.
- Uite - interveni tânărul de data asta interesat, fiindcă Yosif atinsese în sfârşit o temă la care se gândise şi el -, am observat că voi, toţi supuşii imperiului nostru, vedeţi în fiecare roman un soldat şi în fiecare soldat nimic altceva decât un criminal. Aveţi impresia că romanii nu ştiu decât să ucidă. Ei, află, arătare ciudată, şi dacă vei avea răbdare vei vedea, că romanii au venit pe lume să creeze, să construiască. Ei doar curăţă, curăţă lumea asta de pleavă, pentru ca apoi s-o restaureze. Iar în ce mă priveşte pe mine, află că n-am să fiu niciodată soldat.
- Oricum, vei reprezenta puterea lumii acesteia. Şi orice putere a lumii acesteia vede înaintea ochilor prea multă pleavă şi, la rându-i, varsă sânge nevinovat. Dar nici asta nu are nici o importanţă, fiindcă de ce vei face în lumea aceasta, nu tu vei fi vinovat. Dar dacă vei cunoaşte Adevărul, vei trăi în altă lume, în Imperiul Cerurilor, în care vei fi liber şi singur răspunzător.
Calm, dar cu un zâmbet totuşi mândru, superior, uşor zeflemitor, tânărul îi răspunse:
- Nu mă interesează problema ta.
- Să cunoşti Adevărul - zise Yosif, ţintind în el ochi puternici şi vizionari - este problema pe care, o să vezi, ţi-o va atârna soarta în fiecare dimineaţă pe umeri. Păcat că n-ai vrut mai devreme, adică de acum, de la început, să ştii ce e bine, şi să ştii ce trebuie să faci ca să ai viaţa veşnică - încheie Yosif, prefăcându-se pentru a doua oară că pleacă.
- Stai, ghicitorule, îl reţinu romanul. Nu pleca. Poate că întâlnirea cu tine va fi singura mea experienţă interesantă din călătoria aceasta. Spune-mi, cine eşti?
- Cine sunt? zâmbi de data asta Yosif. Poate că nu se cuvine încă să ştii. Chiar dacă ai urechi de auzit, nu-nseamnă că poţi şi pricepe. Nu, eşti prea tânăr ca să-nţelegi şi prea străin ca să primeşti. Nu, încă eşti prea fudul ca să te smereşti, dar... Ţie, precis, nu ţi-a venit ceasul. Ceasul de-acum e doar unul al prevenirilor. Tinere, eu sunt cel prin care Dumnezeu va schimba faţa lumii. Eu sunt Omul. Dar tu... Trebuie mai întâi să afli ce este Adevărul!

Yosif făcu câţiva paşi. Dar, ca şi cum i-ar mai fi venit o idee, întorcându-şi pe jumătate trupul, adăugă ca pentru sine:
- Se pare că voi, străinii, trebuie mai întâi să pricepeţi. Să auziţi, şi apoi să "pricepeţi".
- Stai, nu pleca! - îi strigă iarăşi tânărul în haine de fală, de data asta apropiindu-se el de Yosif. Dacă eşti tu un zeu sau un trimis al zeului, fă-mi şi mie un pustiu de bine. Uite, ştii, mie tare mi-e silă de tot ce am văzut sau am gustat din frumuseţile şi mizeriile acestui pământ. Dacă ai fi într-adevăr un mag, un ghicitor şi nu un spion pervers, ai fi putut ştii că inima mi-este plină de scârbă. Vrei să-ţi spun, arătare dubioasă ce eşti, că mie, de fapt, tare mi-ar plăcea să mor?
- Nu vei muri - făcu Yosif, trist -, până nu-ţi vei fi pus foarte serios problema de-a afla Adevărul.
Urmară câteva momente de tăcere tensionată, în care conflictele interioare şi temperamentul contradictoriu convertiră simţirea tânărului în violenţă. Se frământă vizibil şi sfârşi prin a se arunca brusc asupra lui Yosif, pălmuindu-l.
- Dacă eşti profet şi trimis al zeului, ori zeu în carne şi oase, ucide-mă! îi strigă crispat. Ucide-mă, fiindcă nu-mi doresc nici un alt bine!
- Romanule... făcu Yosif, surprins şi izbit la pământ de palma care-i amintise că trupul lui era anemiat prin abstinenţă, tu o să te mai întâlneşti cu Omul. Sau cel puţin cu Adevărul lui. Oricât de mult ţi-ai dori moartea, o să te mai întâlneşti cu Viaţa. Deocamdată... eşti doar un copil. O să ne mai întâlnim noi.
Şi Yosif se îndepărtă încet, lăsându-l pe tânărul Pilat din Pont pradă unor şi mai conflictuale trăiri, pradă vechilor sale revolte şi uri, la care se adăuga acum şi ruşinea pentru pripitul gest de a fi pălmuit o arătare ciudată.

Avea cam treizeci de ani, menţiona textul, când, în vis, i-a fost arătată o fecioară. Şi, conştient că are de îndeplinit tot ceea ce stă scris în legile experienţei lumeşti, Yosif s-a apropiat de ea cu gând să şi-o facă mireasă. Tot în vis i s-a spus curând că ea era însărcinată de la Sfântul Duh, iar atunci El (pretutindeni, nu doar numele, ci şi pronumele lui era scris cu majusculă) a mai avut o dată presimţirea că încă nu-i sosise vremea, că ceasul său urmează să mai întârzie şi că s-ar putea ca, totuşi, nu El să fie Trimisul, ci doar Premergătorul.

Ce a urmat ştim de la cei patru evanghelişti canonici, iar textul acesta repeta în oarecare parte aceleaşi lucruri. Maria, logodnica Lui, a născut pe Yisus, căruia textul îi va spune mai târziu Yişa (scriindu-l Yi-sha). Dar episodul "fugii în Egipt" nu a fost, se precizează aici, decât prilejul sau pretextul bun al desăvârşirii, pentru Yosif, a încercărilor sale de a obţine contopirea perfectă, sfinţenia. Sau, altfel spus, de a se pune pe sine în conformitate cu ideea, destinul şi misiunea Alesului, a lui Mesia. Căci ceea ce simţise întotdeauna Yosif fusese un fel de voce interioară, un glas care-l îmboldea să devină, sau mai exact să accepte să fie el Unul, Hristosul. Treptat şi tainic Yosif avansa tot mai puternic pe drumul autorevelării sale. Ascetismul, rugăciunea şi postul, citirea asiduă a tuturor cărţilor, dar mai ales ascultarea, şederea cu ochii minţii concentraţi puternic asupra vocilor lăuntrice lipsite de cuvinte erau formele sale de a înainta spre o cunoaştere tot mai profundă, transcendentală. Cu timpul, El va căpăta conştiinţa faptului că i se vorbise, în sine, despre Mesia, dar că nu el era propriu-zisul Mesia. Mai lipsea împlinirea gândului său de a vizita Babilonul sau templele egiptene, locuri în care iniţiaţii păgâni primeau desăvârşirea, iar porunca ticălosului Hirod de a fi ucişi nou-născuţii i-a dat şi ocazia acesta. Yosif a plecat împreună cu Maria şi pruncul Yisus în Egipt. Acolo, stând vreme de mai mulţi ani, a aflat tot ceea ce tradiţia universală deţinea ca ocult şi ezoteric despre divinitate, desăvârşindu-şi şi ştiinţa cuprinsului persoanei Sale şi a rolului Său. El va întruchipa imanenţa; iar pentru lume, în plan istoric şi social, Mesia va fi Fiul Său, Yisus. Aşa se face că El Însuşi a rămas în umbra cărţii evenimentelor omeneşti, anonimatul dându-I posibilitatea consacrării eficiente în vederea pregătirii Fiului.

Locuitorii ţinutului Galileea îl cunoşteau pe Yosif ca pe un tâmplar şi cioplitor în piatră, pentru că uneori apărea prin satele lor conducând o căruţă încărcată cu scaune, mese, lăzi şi sicrie, plăci funerare, pe care le vindea celor doritori. Uneori întârzia pe la casele oamenilor pentru a le lucra diferite piese de trebuinţă. În realitate, însă Yosif sculpta. Adică dăltuia şi meşterea toată ziua lucruri ciudate, figuri din lemn masiv sau gresie, înnădiri din scânduri, grinzi şi şipci. În atelierul lui nu intra nimeni, nici măcar Maria; şi acela a fost locul fundamentalei iniţieri a lui Yisus.
- Înaintea vremurilor Yaahve Ellohey poruncea pustiului şi golului, diformului şi neîmplinitului, şi Cuvântul Lui însemna zămislire. După ce El, aplecat peste Sine, a creat însă materia, adică ceea ce noi putem cunoaşte prin simţuri, sau prin memorie şi ştiinţă, a crea a devenit, şi pentru Ellohey, a face.
Aşa îl învăţa el pe Yisus.
- Nu uita, Fiule - îi repeta mereu şi în variate forme -, că datoria noastră este să creăm, să sporim ceea ce este, căci astfel, şi numai astfel, ne asemănăm lui Ellohey. Toate lucrurile pe care noi le făurim aici nu sunt altceva decât exerciţii ale facultăţii demiurgice. În ziua în care aceste lucruri moarte se vor însufleţi, în ziua aceea se va adeveri că suntem, aşa cum spune Scriptura, "Fii ai lui Ellohey". Acum, rămânem nişte zei necunoscuţi, tot spre a adeveri Scriptura. Dar în Ziua Aceea, care se apropie, Fiul Meu, şi ai cărei zori au şi mijit şi au adus Împărăţia Cerurilor în mijlocul muritorilor, Slava lui Ellohey se va arăta în chip desluşit, fără putinţă de tăgadă, pentru toţi oamenii.
Yisus asculta şi ascundea toate cuvintele acestea în inima Lui. Şi a primit din mâna Tatălui Său tot Adevărul, toată ştiinţa şi puterea care aveau să-l adeverească în felul în care l-au cunoscut mai târziu ucenicii, apostolii, evangheliştii, fidelii.

Până la vârsta de treizeci de ani Yisus a rămas pe lângă acest Yosif, bărbat retras şi tăcut, care muncea mai ales ca dulgher şi care adesea dispărea în mod ciudat de acasă. Iar tot Nazaretul stima în ei doi bărbaţi izolaţi şi smeriţi, sârguincioşi şi făcători de bine. În realitate, nimeni nu-i cunoştea cu adevărat şi toţi se aşteptau ca din cei doi să iasă doar nişte bieţi şi anonimi sclavi ai vieţii cotidiene. Căci nişte complotanţi împotriva sinedriului vânzător de ţară ori împotriva spoliatorilor romani, spionii şi informatorii imperiali se convinseseră demult că ei, cei doi, nu pot fi. Însă Yosif îl pregătea pe Yisus pentru cu totul altceva. Iar Yisus creştea repede, nu numai în trup şi minte, învăţând totul şi înţelegând profund, dar îndeosebi în putere spirituală. Când acesta şi-a început misiunea publică, Yosif a dispărut pur şi simplu. Sub vâlva propovăduirii mesianice, exact conform planului divin, istoria n-a consemnat în nici un fel ridicarea lui în, metaforic vorbind, slava celestă.

Deasupra atelierul modestului sculptorului scria "Shema Herma". Expresia nu interesase pe nimeni, deoarece alte cuvinte asemănătoare, precum "Shema Israel", celebra vocabulă biblică însemnând Ascultă, Israele! , dar care demult ajunsese din gura prorocilor în bazar, figurau pe multe dughene sau hanuri din ţară, funcţionând astfel ca vorbă de jargon banal. Apropiată de rutina frazeologiei stradale, nimănui n-a atras atenţia, şi cu atât mai mult, în afară de Yisus, Tatăl Său nu va fi spus nimănui că înscrisul Lui se referea de fapt la ceva cu totul special. Şi anume la ascultarea celui iniţiat în misterele ipostazei divine numită de Hermes.
- Scris e în unele Scripturi vechi cum că fiii celor de dinaintea vremurilor, ai uriaşilor şi ai îngerilor au transmis mai departe, câtorva dintre oameni, "ştiinţa pietrelor preţioase". Desigur, profanii cred că e vorba aici de vulgara artă a bijutierului, de aceea copilăroasă a ghicitorului sau taumaturgului cu amulete, ori de aceea jalnică a căutătorului şi lacomului de bogăţie. În realitate nu este vorba de ştiinţa pietrelor preţioase ci, dacă e să citim corect, de ştiinţa cea preţioasă a pietrelor. Adică o ştiinţă cu totul specială şi care se referă la toate pietrele, o ştiinţă a existării xilomorfe, a pietrei în sine ca reprezentant al creaţiei. Şi mai este vorba de însăşi ştiinţa cunoaşterii, a cunoaşterii în genere, adică a comunicării cu formele şi cu Făcutul în sine. Căci ce altceva sunt pietrele dacă nu forma prin excelenţă, solidă, a materiei grosiere, a creaţiei. Mai departe, adică în urma pietrei ca soliditate şi statornicie, s-ar părea că urmează fierul, metalele sau aliajele, însă acestea sunt prelucrate, adică prefăcute de mâna omului, şi astfel, inferioare. Căci iată că oricare din elementele creaţiei e-n stare să le altereze. Acestea deci sunt împuţinate, îndepărtate de puterile fireşti ale dumnezeirii. Numai mineralul, înstructurat atât de complex în fenomenele şi ipostazele pietrei, mai ales în cristal, se apropie cel mai tare de făptura şi chipul lui Ellohey.

Pe când erau în Alexandria, fugiţi cu prilejul măcelului lui Yirod, Yosif aflase că învăţaţi ai ştiinţelor regale aveau o oarecare idee despre valoarea pietrelor şi că prin analiza lor încercau să pătrundă în taina aritmetică a compunerii lor pe o scară ce, prin intermediul a ceea ce semnifică metaforic focul, pornea de la elementul pământ până sus de tot, la elementul aur. Era o ştiinţă secretă, presupus a lui Hermes, de unde hermetismul; însă Yosif şi-a dat uşor seama că magii locului îşi pierdeau vremea pe o cale greşită, căci îşi imaginau copilăreşte că se poate de-adevăratelea produce aur din tină friptă. Aşa că El le-a explicat şi i-a adus la adevărata cunoaştere. Simbolismul celor revelate în termeni de către Hermes, le-a tălmăcit El, arată clar, celui cu urechi de auzit şi cu mintea deschisă, că numai cel ce va face din sine un foc şi din trupul lui vas ermetic, adică totalmente curat, va putea transmuta puterile şi proprietăţile sale carnale, pământene, în energie omnipotentă, divină. Şi tot el i-a învăţat atunci ce înseamnă "ascultarea lui Yaahve", identificând astfel tocmai ceea ce ei numeau unificarea cu Zeul. Lucrul, le arăta, poate fi atins pornind de la, zicea El încifrat, "ascultarea pietrei". Aceasta constând în eliminarea a tot ce înseamnă prezenţă sau experienţă individuală, senzaţie, dorinţă sau intelect. Astfel, arătându-le feţe noi ale înseşi lucrurilor sau ideilor pe care le vehiculau ei cu ignoranţă şi vulgarizare, magii şi preoţii respectivi au realizat că evreul acesta providenţial nu era altul decât noul Învăţător al veacului, pe cale să se reveleze. Aşa că în cele din urmă ei l-au numit pe Yosif, din pricina luminii învăţăturilor sale, Yo-Shiva, care înseamnă "A Venit (sau Aici E) Puterea Luminii". Şi I s-au închinat.

Yosif mergea adesea-n deşert. Caută diamante, le spunea Maria vecinilor, pentru ca în felul acesta să evite orice discuţie sau comentariu. Cu cât adevărul e spus mai aproape de forma sa vulgară, cu-atât sunetul lui e mai bizar, pare minciună şi de aceea e mai greu de crezut. Frust, adevărul nu alimentează curiozitatea sau suspiciunea. Iată de ce El prefera comunicarea cu neiniţiaţii, deşi voalată, destul de aproape de adevăr. Într-un fel, Yosif chiar căuta diamante. Chiar aşa numea el scopul căutărilor sale: cunoaşterea diamantină. Şi adesea se întorcea din meditaţiile, asceza şi ruga sa având traista plină cu tot felul de roci, fragmente meteoritice, metalifere, pietre în aparenţă banale.

La un moment dat, se zvonise prin oraş că pietrarul şi tâmplarul Yosif meştereşte idoli, chipuri antropomorfe sau năzdrăvănii în atelierul său. Asta fiindcă într-o noapte, din întâmplare, câţiva curioşi sau beţivi îşi băgaseră capul unde nu trebuia. Dar zvonul s-a risipit repede pentru că Yosif a ieşit iar din atelier cu nişte lădiţe şi bănci, pe care le-a dăruit bârfitorilor. Apoi şi-a zăvorât şi mai bine atelierul. Iar rumoarea s-a estompat.
A mai fost şi momentul acela al adeveririi lui Yisus ca Dumnezeu, când fiinţele modelate cu mâna Sa au prins viaţă şi cel puţin păsările ciudate, din lut, pe care le văzuseră copiii unor vecini, au fost remarcate a doua zi zburând şi dispărând spre pustie. A mai fost deci şi acest eveniment, scăpat din neatenţie şi sesizat de oameni, şi despre care se va mai vorbi multă vreme, deoarece a intrat în tradiţia orală a primelor ere creştine.
Apoi a mai fost şi dialogul acela dintre Fiu şi mai-marii Templului, când Yisus - avea aproximativ doisprezece ani pe atunci - s-a pierdut de părinţi în aglomeraţia Ierusalimului, a ajuns în Templu şi, văzând atâta prostie ieşind din gura cărturarilor, nu s-a putut abţine să nu le dea câteva lecţii de logică şi interpretare a Textelor. Yosif l-a certat iarăşi cu acel prilej şi l-a obligat din nou la un jurământ al tăcerii.

- Fiul Omului nu-şi va umbri slava prin fapte slabe, obşteşti, unanime. El va avea mult de pătimit şi nu trebuie să se dea în vileag înainte de vreme. Stăpâneşte-Te şi adună-Ţi toată fiinţa pentru ceasul Acela.
Aşa îl învăţa Părintele Său, dându-i adesea canoane grele de îndeplinit, ca de pildă solitudinea, rugăciunea neîntreruptă, postul negru, ţintuirea privirii şi a cugetului într-un singur punct, veghea îndelungată, dormitul pe pietre, spini sau pământ, torsiunile corporale.
După întâmplarea de la Ierusalim, pe care Yosif a considerat-o cea mai gravă greşeală, fiindcă băiatul riscase mai mult ca oricând să se facă cunoscut, adolescentul Yisus a fost trimis de Părintele Său în pustiu, unde a stat în post şi rugăciune vreme de şapte zile. La întoarcere a intrat direct în Atelier şi a rămas acolo până la miezul nopţii, când şi-a făcut apariţia şi Yosif, Părintele Său. După lungul moment de tăcere care caracteriza începutul oricărui dialog al celor doi, Yosif I-a spus:

- Puterea ta şi-a ajuns deja împlinirea. Eşti deja pe de-a-ntregul ceea ce vei fi. Aşa cum preoţii Egiptului îmi citiseră în oracolele, tablele, visele şi stelele lor numele Meu drept Yo-Shiva, Numele tău cel de taină este deja Yisha. Ţi-aş fi spus-o abia în ziua în care Ţi s-ar fi împlinit chemarea de-a merge în mijlocul oamenilor şi de-a te revela. Dar cum suirea mea-n ceruri nu mai e departe, iată că azi Ţi-am spus şi ultimul cuvânt de care o ureche de carne mai putea avea parte.
- Tată, i-a zis Yisus, toate lucrurile poruncite de Tine le-am îndeplinit; tot ce mi-ai spus Tu, am asimilat. Eu ştiu cine Sunt, pentru că M-ai învăţat. Dar nu ştiu prea bine cine eşti Tu. Arată-Mi slava Ta.
- Adevăr adevărat îţi spun - i-a răspuns Tatăl după un moment de tăcere -, că dacă nu ai fi Tu Fiul, acest lucru nu Ţi-ar fi fost niciodată descoperit. Ce vrei să vezi? Vrei oare o arătare spectaculoasă, o ploaie de pucioasă şi foc, de fulger şi flacără, aşa cum vedeau bieţii profeţi, îmbătaţi de furie şi patimă şi obligaţi să vorbească norodului în cuvintele şi slabele lor imagini vizuale? Vrei să mă vezi translucid ori întunecat, declanşând un miracol sau suprimând pe netrebnici? Oare asta vrei? Sunt convins că Tu ai înţeles că Dumnezeirea înseamnă altceva. Ce s-a întâmplat totuşi, spune-mi, ce vrei?
Tânărul Yisus tăcea însă. Şi de aceea Yosif fu nevoit să continue:

- Tu nu eşti nici Moise, nici vreunul dintre proroci. După cum nici Eu nu sunt decât trupul unui tâmplar, Yosif, un trup însă pe care l-a ales Dumnezeu ca să-l locuiască pe-ascuns şi în chip deplin. Abia prin Tine însă pieri-va tot ce e omenesc din această existenţă carnală, abia în tine Noi doi vom deveni Una. Dar, într-un fel, ai dreptate. Fiule, ai dreptate să-mi ceri ceea ce-mi ceri, şi asta tocmai pentru ca lumea, prin Tine, să ceară lui Dumnezeu pentru ultima oară un asemenea lucru. Iată, deci, că de aceea Îţi voi da, Fiule, şi ultimul obol pentru ochi pământeşti, iluzia sensibilă de care lumea a avut până acuma nevoie.

Yosif îşi desfăcu încet anteriul şi cămaşa, îşi dezveli coapsele şi-i arătă tânărului strălucirea lor, o strălucire de aur pur.
- Priveşte, Fiule, priveşte pentru prima şi ultima dată, şi o dată cu asta leapădă ultima fărâmă de nevoie a cunoaşterii prin simţuri, leapădă ultima nostalgie a cărnii. Semnează-i detronarea. Eu sunt Dumnezeu, Yaahve Elohim, şi sunt Tatăl Tău! Şi cu asta am terminat, pentru totdeauna, orice mărturisire. Tot adevărul şi toată priceperea, de-acum, vor veni doar din Tine. Acum iniţierea ta a luat capăt. De-acum pregătirea Ta e încheiată. Iată de ce, până ce-ţi va veni ceasul şi apariţia Ta va fi anunţată, redevenim oameni de rând, redevenim simpli tâmplari. Altceva, nimeni şi nimic să nu afle!
Şi aşa a fost. Din ceasul acela nimic nu a mai dat vreun semn oamenilor că Yisus sau Părintele Său ar poseda vreo taină.
Aproape alte două decenii, Dumnezeu şi-a ascuns prezenţa şi nu s-a făcut cunoscut galileenilor, în mijlocul cărora sălăşluia.

Printre altele, Timotheu refăcuse drumurile lui Yosif şi Yisus, străbătuse locurile, satele şi oraşele propovăduirii sau minunilor lor. Aflase scrierile lui Yosif-Tatăl şi dezlegase astfel un mare secret. Anume că Yosif-Yoshiva datorase destul de mult şederii lui în Egipt. Căci acolo, un ghicitor îi desluşise acestuia că mai avea un frate, de care fusese despărţit prin blestemul părintelui comun. Întocmai ca Avraam, care i-a izgonit pe Agar şi Ismael, tatălui lui Yosif îşi izgonise în tinereţe soţia, după ce aflase că cel de-al doilea său fiu, Simon, nu i-ar fi aparţinut lui. Păcatul tatălui a fost însă ispăşit de Yosif, cel care a luat în căsătorie o logodnică deja însărcinată. Tot oracolul acela păgân îi vestise lui Yosif că lucrarea leului-miel va fi zdrobită într-o zi de muşcătura şacalului-câine, care nu era altcineva decât fratele lui. Dar orice fapte de acest gen sugerau sau circumscriau grosolan adevăruri subtile. Pentru Yosif, ele vor fi semne şi instrumente independente de circumstanţe şi timp. Ceea ce un mozaic ortodox ar fi tradus prin: omule, asupra capului tău s-au concentrat prea multe datorii, enigme şi impurităţi străbune, pentru Yosif era plan şi proiecţie desăvârşită, de geometrie perfectă, prin care viitorul se îndeplinise deja. Oricum, la fel ca Moise, căruia nu i s-a permis intrarea în Canaan, sau ca David, căruia i s-a refuzat realizarea visului de a construi Templul, totul rămânând în seama lui Solomon, fiul acestuia, Yosif va fi rămas să pară că s-a rezumat la starea de înainte-mergător, de Dascăl şi Părinte al urmaşului care va fi ceea ce El a gestat în spirit: Alesul Uman şi Unsul Lumesc.

Şi tot Timotheu a descoperit că acel Simon, un răzvrătit social, nu fusese altul decât Sicariotul, tatăl lui Iuda, cel care s-a făcut câinele-şacal, discipolul trădător şi văr neştiut al lui Yisus.
După jocul acesta al substituirilor, legăturilor şi dezlegărilor familiale, Timotheu a înţeles încet jocul moştenirilor iniţiatice şi elecţiilor divine. Nepătrunsele căi ale lui Yaahve-Dumnezeu i-au devenit tot mai clare. Putem spune, în rezumat, că el a cunoscut viaţa lui Yisus altfel de cum o ştim noi, altfel de cum s-a perpetuat prin Biblie, tradiţie şi Biserică. Pentru ca, până la urmă, studiind şi practicând el însuşi toate ideile, cărţile şi experienţele religioase care i-au putut ajunge la cunoştinţă, el însuşi, Timotheu, să ajungă să aibă parte de vedenii celeste, paradisiace ori apocaliptice, de darul prorocirii, al vederii la distanţă şi al hipnozei sau al altor puteri extraordinare. Pentru ca, în cele din urmă, grecii între care s-a întors şi a decedat să-i reţină din numele Timotheus doar jumătatea finală, adaptată conform adeveririi lor: Theos.

(Aflând că în carcera palatului se află căpetenia celor care se pretind posesorii unui dumnezeu mai tare ca moartea şi ai unei credinţe extraordinare, Simon Magul nu ratează ocazia de a încerca să-şi înscrie la activul achiziţiilor sale spirituale, speculative sau magice şi credinţa, tehnica sau mana respectivă. Dar între limbajul şi gândirea acestuia - hibrid între animism şi gnosticism, mantică şi magie, şarlatanie şi ipohondrie - şi vorbirea şi gândirea tarsianului Pavel, apostolului creştin, nu poate exista punte. Arogantul şi lăudărosul Simon se prezentase drept purtătorul şi reprezentantul unor puteri cosmice supraumane. La care Pavel îi aruncă în faţă:

- Eşti măscăriciul, nebunul lui Nero!
- ( Simon râde.) Aşa spun tovarăşii tăi, analfabeţii printre care treci drept savant şi inteligent! Din contră, bătrâne! Nero este admiratorul, elevul şi sclavul meu! Vrei să ţi-l aduc aici, chiar aici? Vrei să-l fac să behăie? Vrei să-l îngenunchez înaintea mea în plină stradă, ori în faţa senatului? Oricând, să ştii, oricând şi la orice oră!
- Numai vanitatea-i de tine. Eşti trufaş, eşti rău... astea-s semnele Răului cel mare, care ţi-e dumnezeu.
- Nimic nu mi se poate opune! Nimic nu-mi poate sta împotrivă! Asta, în comparaţie cu tine.
- Vezi, magule... În diferenţa asta stă o mare taină. Eu mă asemăn Învăţătorului meu, cel care m-a iniţiat în singurătate şi asceză, nu în locuri obscure şi cu magi cumpăraţi pe bani. El, Maestrul meu este superior oricăror aşa zişi iluminaţi tocmai prin faptul că a suferit, că a fost omorât, că s-a lăsat omorât prin fier şi cuie, pe cruce de lemn. Dar tu n-ai cum să pricepi asta.
- Da, recunosc – făcu Simon. Tocmai treaba asta n-o pot pricepe. Cum puteţi fi voi atât de tâmpiţi, încât să vă numiţi puterea spirituală, tăria morală, harul vostru, emanaţie a unei victime? De ce aveţi nevoie de sofismul acesta?

- Nouă nu ne e frică de moarte, fiindcă El a cunoscut moartea.
- Bine, dar eu anulez moartea!
- Iluzie, Simon, dacă nu e şarlatanie goală! Moartea nu va fi anulată decât la sfârşitul vremurilor. Şi tu vei muri, vrăjitorule, şi eu voi muri! Însuşi Dumnezeu a murit, prin Fiul Său, Hristos, atâta doar că El a murit pentru o clipă, eu voi învia ca fidel al Lui, deoarece prin moartea aceasta l-am urmat pe el, iar tu, fără Hristos, vei învia spre osândă!...
- Recunosc, Pavele, că discursul tău nu e lipsit de o oarecare tensiune învăluitoare, de pasiune, de un retorism eficace, chiar dacă e cu totul ilogic ce spui. Nu uita însă că eu am venit să-ţi cer un dumnezeu experimentabil, ceva prezent, viu, de probat. Ai sau nu ai aşa ceva?
- Am trecut prin furtuni, naufragii, prigoane, necazuri; am fost bătut, alungat, huiduit, şi în timp ce eram lovit sau scuipat, în timp ce fugeam, flămânzeam sau mă ascundeam, auzeam un glas pe care niciodată nu l-am auzit atunci când eram iubit şi ascultat cu veneraţie de către păgâni, iudei sau fideli.
- Ce glas, ce zicea?
- Zicea, orgoliosule Simon, zicea ceea ce i se părea şi lui Pithagoras că aude, atunci când trecea un vad greu. Zicea "Bucură-te!".
- (Magul e dezamăgit şi, după o secundă, trece subit la ironie.) Şi te bucurai?
- Da, Simon. Atunci mă bucuram.
- Halal bucurie.
- Tu nu poţi pricepe asta.
- Dar tu poţi pricepe că eu pot auzi orice glas? Glasurile viilor sau ale morţilor, ale îngerilor, sefiroţilor sau arhonţilor!?... Că eu pot vorbi fluturilor sau uliilor, că privirea mea poate usca pomii sau poate înverzi orice plantă!? Tu nu pricepi că eu pot într-o clipă să arat ca un flăcău, sau ca un copil, sau să iau trup de om bătrân, împovărat de ani!... Că pot să mă prefac instantaneu în femeie, şi oricând să redevin bărbat!... Vrei să te iau cu mine prin ziduri, chiar acum, până-n dormitorul Cezarului?...
- Nu, nu. Tare eşti bun, Magule, dar în celulă ar rămâne numai Yisus, zeul meu, şi nu vreau să-L părăsesc.
- (Parcă nici nu l-ar fi auzit.)... În urma pe care o lasă piciorul meu, copiii care mă cunosc caută şi găsesc pulbere de aur! Eu pot să zbor şi să fiu într-un loc oricând, oricât de departe... sau în mai multe locuri de-odată! Eu sunt zeu, deşi n-o urlu în gura mare, dar am şi pot da oricâte probe în acest sens! Iar tu vorbeşti de o biată umbră de glas care îţi şopteşte la necaz să te bucuri!?... Tu vorbeşti de un zeu care stă lângă tine în lanţuri? Păi ce nenorocit de zeu mai e şi ăla?! (Pavel tace, decis să-ndure, iar arogantul continuă.) Îmi pare rău, cetăţene, dar eu sunt un tip practic. Nu fi supărat că ţi-am criticat zeul. Am făcut-o fiindcă m-ai dezamăgit tu. Venisem să-ţi cer şi să-ţi încerc şi eu zeul. Dar de unul al cărui nume este "Neputinţă" n-am nevoie! Plec, şi nu te supăra. Ai studiat cu Gamaliel şi te respect pentru asta. Zi, totuşi, nu vrei să te scot de-aici?
- Vrăjitorule – zise Pavel într-o cumplită tristeţe -, mie îmi pare rău pentru tine. Cred că eşti blestemat, dar nu cred că e prea târziu ca Hristos să ţi se arate şi ţie. Cât priveşte eliberarea mea, află că ea nu poate veni decât prin mâna preaiubitului meu zeu, Yisus Hristos, şi c-a venit deja. (Cam aşa s-a desfăşurat discuţia, lungă şi sterilă, dintre Pavel şi Simon Magul. În urma ei fiecare a rămas întărit doar în credinţa proprie. Simon concentrase în el toată tradiţia veche, lumea arhaică, pentru care divinitatea este ceva care domină şi înspăimântă, pretinde şi terorizează, în vreme ce dumnezeul creştinului era unul cu totul uman, sociologic, adaptat chipului suferinţelor, limitelor şi nădejdilor omeneşti.)

La finele textului se preciza că toate cele scrise fuseseră auzite din gura lui Timotheu. Deci nu acesta însuşi era autorul manuscrisului, ci un eventual scrib, prieten sau, la rândul său discipol al celui mai iubit dintre ucenicii sfântului Pavel, Timotheu din Listra Licaoniei, cel mai erudit dintre primii creştini, cel care, se pare, a fost şi primul mare eretic, sau, poate, chiar apostat.
În ultimele versete, scriitorul apocrifei evanghelii îşi motiva gestul:

"Şi am scris toate acestea nu atât pentru vana dorinţă de a salva dinaintea uitării tragica soartă a preaiubitului Timotheus, şi nici pentru a nu lăsa cumva să piară revelaţia deosebită pe care i-au dat-o acestuia Yisha şi Dumnezeu Tatăl, Yo-Shiva. Căci Acesta îşi va alege singur slujitorii Săi şi nu va slăbi niciodată lumina Adevărului. / Iar în Ziua Aceea, poate că slava şi cununa cu care va fi încununat Timotheus vor străluci şi vor fi mult mai mari ca ale altor slujitori şi martiri ai Numelui lui Yisus. / Dar am scris totul frământat de ideea că nu se petrece nimic fără ştirea şi încuviinţarea Domnului, şi că nu este nimic ascuns care nu va ieşi cândva la lumină."

P. - (Ostenit, apostolul se aşază iarăşi. Scoate din ascunzătoarea câtorva zdrenţe o amforă mică şi i-o întinde) Ia puţin vin. Face bine la stomacul tău.
T. - Nu mă mai doare demult stomacul. M-am vindecat.
P. - Cum adică te-ai vindecat? Iarăşi observ în cuvintele tale o undă de trufie. Ai fost vindecat, Timotheu! Ai fost vindecat.
T. - Ai dreptate, scumpe maestre. M-am vindecat prin rugăciune. Rugăciunea doar a fost a mea; vindecarea, a Domnului.
P. - (Blând.) Termină odată cu "iubite maestre". De unde ai învăţat vorba asta păgână şi blestemată?! (Oftând.) Ştiu, de la grecii tăi, de la filozofi. Ţi-au stricat mintea, fiule; aaah! mă doare pentru tine şi din pricina ta. (Îşi freacă tâmplele şi îşi leagănă capul) Cum îmi mai spuneai tu mie, iubitule, frate. (Răstindu-se brusc.) Ţi-am poruncit, Timotheu, să nu mai spui nimănui aşa. Noi nu avem decât un singur maestru şi învăţător: pe Hristos, care ne e Stăpân şi Domn!
T. - Iartă-mă, iartă-mă. N-am să spun nimănui altcuiva, vreodată, maestre. De fapt era doar o obişnuită convenienţă protocolară. (Pauză stingheritoare. Fiecare se lasă în gândurile lui. Într-un târziu:) Să nu crezi că m-am luat cu filosofii greci şi că mi-ar fi alterat careva credinţa şi gândul. Te încredinţez că singur, rugându-mă, citind şi ascultând cu luare-aminte, dorind din tot sufletul să cunosc Adevărul... Singur şi cerând totdeauna sprijinul harului am înţeles ce am înţeles şi am ajuns unde-am ajuns.
P. - Şi starea în care ai ajuns... te-a apropiat cumva mai mult de Hristos şi de mântuire?
T. - Starea în care am ajuns... e foarte critică. E chiar tragică. În mine... e clătinat totul. (Pavel pare însă că nu-l ascultă, că nu vrea să-l audă. Timotheu doreşte sincer să se facă înţeles şi ajutat de părintele său sufletesc. Dar nu poate să nu observe stânjeneala apostolului.) Mă bate gândul să plec. În Egipt sau în India, sau în China... Nici nu ştiu unde... (Pauză.) Ştii, uneori mă durea îngrozitor capul.
P. - Ah, nu-mi aminti de durerile de cap. Le ştiu prea bine.
T. - (Schimbând subiectul.) Cum de ai vin aici?
P. - Avem fraţi întru Domnul şi-aici. Chiar printre gardieni am cules roadă pentru Hristos.
(Timotheu continuă să măsoare celula cu pasul. E vădit emoţionat, frământat, ezitant. Tăcerea tristă a apostolului Pavel îl inhibă, nevoia mărturisirii îl forţează)
T. - Frate... Părinte... Am venit să-mi dai dezlegarea.
P. - (Cu teamă şi reţinere.) Ce fel de dezlegare? La ce te referi?
T. - (Ezitând şi făcându-şi curaj totodată.) Am scris o carte. O carte pe care trebuie să o ard!
P. - (Apostolul se simte hărţuit, urmărit şi chinuit de o idee de care ar fi dorit să fie scutit, de care ar fi dorit să fugă, să nu o audă niciodată. Pare prins într-o capcană. Presimte un mare pericol - acesta să fie Paharul lui? -, o pildă vie a eşecului propovăduirii sale. Face vădite eforturi de a evita imposibilul: o declaraţie, tocmai a lui Timotheu, de lepădare de credinţa sa. Urcat pe cruce, sau mai exact pe propriul său Ghetsimani, Pavel începe să se plângă, să se scuze.) Preaiubitule Timotheu, condamnarea mea a fost deja decisă. Mi-am sfârşit alergarea. (Şi totuşi, e necinstită frica, e laşă neconfruntarea. Resemnat şi eroic.) Ce carte ai scris, despre ce-i vorba?!
T. - Pe scurt, e vorba de altă istorie decât aceea pe care ne-o spui tu sau fraţii. O altfel de istorie, referitoare la acelaşi lucru.
P. - Continuă, Timotheu. Spune. Loveşte-mă, întristează-mi cărunteţea şi apropiatul martiriu!
T. - (Sincer suferind.) Nu, atunci nu, părintele meu... Te rog... Te iubesc prea mult şi n-am venit să te întristez. Voiam să fii primul şi singurul căruia să-i mărturisesc unde m-au adus mintea şi spiritul. Voiam să nu mai crezi despre mine ceva ce, poate, nu merit. Să nu mi te mai adresezi ca unui fidel discipol, frate şi fiu; voiam să nu mai crezi în mine aşa cum îţi închipui şi cum îţi place să crezi... (Hohotind, în lacrimi) Nu pot să-ţi mai fiu tovarăş şi mesager, nu-ţi mai pot citi scrisorile şi repeta cuvintele în faţa altora, în vreme ce-n mine se rosteşte altceva! Vreau să-ţi aud blestemul tău, părinte, căci viaţa, cunoaşterea şi însăşi pocăinţa m-au dus pe un alt drum al credinţei. Sau poate chiar pe drumul unei alte credinţe! În fine (şi mai emoţionat sau nervos), vroiam, părinte, să-ţi vorbesc, să mă mărturisesc, apoi să ard cele scrise de mine şi să dispar pentru totdeauna!
P. - (De astă dată calmat el, stăpân pe situaţie.) Bine, fiule, dar spune, hai spune, care este conţinutul vedeniei sau învăţăturii tale? Ce-ai aflat şi ce ai fi vrut să împărtăşeşti?
T. - (Ştergându-şi lacrimile.) Întreabă-mă mai bine ce nu vreau să împărtăşesc, să-ngrop, sau la ce anume aş vrea să îi împiedic propovăduirea. Căci... martor mi-e bunul Învăţător şi bunul Dumnezeu! Ceea ce mi s-a strecurat în suflet şi cuget aş vrea să nu mai spun la nimeni! Dar sfârtecat, frate, sunt în nouăzeci şi nouă! Poate că de-asta am venit acum. Să ştii şi să împiedici pe toată lumea să mă asculte.
P. - Linişteşte-te, Timotheu. Hai, spune.
T. - Am aflat, frate, că Tatăl Domnului nostru Yisus Hristos, Yosif, era... ceva mai mult de-un profet. Magii orientului I-au dat numele de Yo-Shiva, fiindcă El a ajuns la propria sa îndumnezeire, stare în care l-a introdus direct şi fără de piedică pe Fiul Său, făcându-l pe acesta una cu dumnezeirea Sa. Adevăratul nume al lui Yisus era Yi-sha, adică născut-în-Dumnezeu. Iată şi de ce spunea El că "am venit de la Tatăl", sau că "Eu şi Tatăl suntem una".
P. - (Îl întrerupe.) Oh, bietul meu copil, bietul meu... Iarăşi farmecele unor circari ai intelectului, fabulaţiile şi răstălmăcirile evreilor prealunateci... (Tot mai rapid, nervos şi autoritar.) Conform harului care mi-a fost dat, v-am conjurat de atâtea ori să rămâneţi în credinţa şi cuvintele mele. Căci nu din cărţi, din socoteli sau ghicitorii, şi nici de la vreun om am primit eu tot ceea ce v-am predicat, şi care a condus la iluminarea şi salvarea atâtor fraţi şi surori. Ci direct de la Domnul! (În picioare, cu mâinile ridicate a rugăciune şi cu privirea spre cer, strigând ca pentru Dumnezeu.) Ştii bine, patruzeci de zile am stat numai cu Domnul Yisus în pustiurile Arabiei. Trei ani am fost doar ucenicul Lui, în Siria, şi când am ajuns apoi la Ierusalim toţi fraţii şi discipolii Săi direcţi s-au minunat de ştiinţa şi pătrunderea mea în adevărurile evangheliei lui Hristos, delegându-mă propovăduitor între neamuri. Iar acum!... Peste tot, Timotheu, aproape peste tot şarpele a aruncat sămânţa nestatorniciei! Învăţătura mea, care este învăţătura Domnului, este subminată de neştiinţa şi îndoiala fraţilor! Şi tu, fiul meu, ţi-ai plecat urechea la basme şi speculaţii? Dar anatema să fie asupra oricui se îndepărtează de mine, căci de Domnul se îndepărtează şi de mântuirea Sa! Anatema!
T. - (Înfricoşat şi înfrigurat, căzând în genunchi înaintea lui Pavel.) Părintele meu, părintele meu iubit... Nu blestema. Nu lăsa blestemului ultimele tale cuvinte!...
P. - (Calmat, redresându-se.) Ştiam, Timotheu, ştiam tot ce ai putea să-mi spui. Ai vrut să nu mă cruţi, dar află că braţul Domnului m-a cruţat. M-a cruţat, căci astă-noapte, în vis, a venit la mine Iuda; o figură care mi se arăta acum pentru prima oară. Şi, înainte de a mă ucide, căci eram la cheremul lui de satană, legat de o roată mare, îmi şoptea la ureche că Yisus Hristos nu a fost decât un profet. Un profet care a realizat condiţia demiurgică ceva mai mult decât alţii şi că toţi cei care vor crede şi mărturisi asta vor avea parte de o viaţă tristă. Nici nu ştii cât m-a chinuit visul acesta şi cât de mult am suferit la trezire. De-atunci m-am rugat încontinuu, cerând Domnului să usuce din faşă această minciună. Dar de cum ai intrat în celulă mi-am dat seama că visul mă prevenise în legătură cu tine. Şi de aceea... fiul meu... (plânge şi-l strânge în braţe pe Timotheu) preaiubitul meu fiu... Am vrut să evit aici mirosul căderii din har.
T. - (Emoţionat şi el.) Părintele meu... Nu o lua aşa...
P. - (Calmându-se şi aşezându-se într-un colţ, stingherit şi jignit.) Să-nceapă istoria, Timotheu. Fă orice te-ndeamnă inima, dacă cumva Domnul nu te mai poate-ndemna. Lasă totul să meargă de la sine. Mulţi se vor urî şi înjunghia, mulţi vor face negoţ sau vor alerga. Sfârşitul vremurilor nu-mi mai pare acum aşa de aproape. Se vor întâmpla şi împlini multe până atunci... Dar Dumnezeu şi-i va alege pe-ai Lui în chip potrivit şi la vreme potrivită. El îi va recunoaşte şi va treiera pământul ca ţăranul holda şi pleava, punându-i pe toţi fie la stânga, fie la dreapta, după cumpăna sa, dreaptă întotdeauna. (Pavel tuşeşte. Se-neacă; se lungeşte la pământ şi se zvârcoleşte spasmotic. O spumă subţire, albă, îi colorează buzele; iar ochii săi, albiţi, scot acum parcă scântei albe, din funduri întunecate de iad. Timotheu plânge în hohote. Îngrozit, are vedenia chinului veşnic. Speriat, o ia la fugă. În afara uşii dă peste un tânăr vădit tulburat, care în momentul coliziunii scapă pe jos călimări şi suluri. Furios şi continuând să plângă, Timotheu îl bruschează: "Pleacă, dispari, şterge tot, absolut tot ce ai scris! Aruncă pergamentele şi uită ce-ai auzit acum! Dispari!" Tânărul, încurcat, ar încerca să se scuze. "Taci, pleacă, dispari!" îi strigă însă Timotheu, hohotind şi îndepărtându-se în grabă pe coridoarele închisorii.)

După mulţi ani, aflat în plină maturitate, Timotheu încă se gândeşte ce să facă cu toate cele aflate de el despre originea şi sensul istoriei lui Yisus şi ale creştinismului. Pavel, deşi promiţător intelectualiceşte, plecase pe poarta martiriului încă sub Neron, blocat cu cerbicie în revelaţia sa primară, refuzând dialogul. Ceilalţi ucenici şi apostoli, câţi mai puteau să supravieţuiască, se împrăştiaseră în lumea largă continuând să semene acelaşi mesaj peizan, când sentimentalist, când anxiozant. Singura lui nădejde fusese Ioan, dar şi acesta murise în insula Patmos, imediat după ce pusese pe pergament o frumoasă şi foarte criptică revelaţie. Să scrie iarăşi, şi el? Să se arunce în dispută directă, orală? Era convins că înţelegerea şi ideile lui se vor ivi şi în mintea altora. Doar totul era aşa de logic. Sau să renunţe? Iar atunci să încerce cu degetul marea lumii, să încerce să servească mai bine gândirea laică, pozitivistă. Să descopere astfel tihna uşoară a vieţii comune, plăcerea. Toate îi erau date, părând la picioarele lui. Ca nişte copii paji aşteptându-i decizia. Timotheu le mai cântări o încă, fugar dar adânc, trecându-şi ochii gândului peste sensul sau adevăratele lor înţelesuri. Şi deodată, iarăşi, copilaşii aceia îi părură debili, anemici, necăjiţi. Nimic nu devine mai greu decât să alegi între lucruri care şi-ai pierdut deopotrivă din valoare. Nici lumea filo zofilor dar nici a politicienilor, nici a negustorilor dar nici a preoţilor, călugărilor sau misionarilor religioşi nu-l mai puteau înşela. Timotheu se ridică indecis încotro să se-ndrepte, dar totuşi porni. Vântul sufla şi în chiar aceleaşi clipe şi ştergea urma pe care sandalele sale o lăsau pe nisip; timpul trecea şi, foarte repede, acelaşi lucru l-a făcut şi istoria. Nici el nu fusese altceva decât o urmă de sanda, lăsată preţ de-o clipă pe nisipul vremuirilor.
Dar cine încălţase sandaua?...