Mă aşez
în mijlocul terenului viran
pe iarbă
îmi fac poze
bătrânul de culoare se apropie îmi spune: ce zi frumoasă, nu-i aşa?
eu să îi răspund: da, minunată
el insistă să îmi pună întrebări
până mă prind că e antrenorul copiilor
care au venit să bată mingea pe maidan
aşteaptă toţi aliniaţi
să mă ridic
într-o tăcere solemnă
Aici e locul meu preferat
"Împărăţia mea", mă scuz,
bătrânul antrenor zâmbeşte
şi zâmbetul lui e tot mai cald de fiecare dată
iarba e de un verde tot mai intens
miresmele ei sunt mereu mai pătrunzătoare
cerul e tot mai senin
în amintirea în care mă aşez
să îmi trag sufletul
mă plimb prin memorie ca pe aleile unui parc
număr bărbile saudiţilor, poşetele roşii ale rusoaicelor,
tunicile albe ale marocanilor
nu există nimic mai straniu decât fericirea
reţii tot, absolut tot,
fiecare pas, fiecare fâlfâire de gest, fiecare răsuflare
nebuna cartierului cântă numele străzilor
cu o voce spartă
şi îmi dau seama că o cunosc deja ca pe o soră
şi toate răsadurile cu hortensii
ale emigranţilor la a doua generaţie
sunt ale mele
şi liniştea care se lasă când îmi lipesc urechea de pieptul tău
e a mea pentru totdeauna
mă instalez în amintire ca într-o casă
care creşte încet aşa cum cresc unghiile şi părul
aşa cum cresc copiii nenăscuţi
în visele despre care nu vorbim niciodată
ar fi trebuit să fiu acum în oraşul luminilor
într-un hotel de lux, în braţele celui care mi-a promis uitarea
şi uite că alerg răvăşită prin câmpul cu ciulini din amintire
strângând la piept toate cele netrăite laolaltă cu tandreţea şi cruzimile tale
care strălucesc ca nişte nestemate în bătaia soarelui de iunie
bătrânul antrenor de culoare îmi dă bineţe
mă întreabă ce mai fac
nebuna cartierului împleteşte un colier din păpădii
şi ţipă ca o pasăre de noapte: Willburn street
totul se întâmplă pe o rază de câţiva kilometri
preţ de câteva zile
tu stai proptit în dreptul geamului ca într-un tablou impresionist
şi priveşti cum plouă
fericirea e ceva atât de straniu
ferestrele se fac ţăndări
zidurile se prăbuşesc
pietrele se sfărâmă
drumurile se înfundă
peste tâmplele noastre încărunţite se lasă noaptea
şi fericirea continuă să dăinuie
şi să împrăştie tot mai multă lumină
printre ruinele sub care ne-au rămas chipurile
înainte, în locul acesta a fost o uzină
înainte de uzină a fost o pădure
când se lasă ceaţa
încă se văd stafiile copacilor seculari
încă se aud bocancii muncitorilor
iar uneori, în serile de vară
preţ de câteva clipe
se vede braţul tău lipit de umărul meu
plutind peste apa de la marginea câmpului
se vede umbra ta pe pod
se aude râsul tău
provocând apariţia focului
şi toate celelalte mistere
sora mea cântă, cu voce de soprană: Jackson street, Jackson street
o zi minunată minunată
şi puştii cartierului aşteaptă să mă ridic de pe terenul lor de fotbal
într-o tăcere solemnă.