Fragment despre adevăr (Exhibiţionism sau expunere?)

[...]
 
În condiţiile democraţiilor post-factuale pe care le trăim în momentul de faţă, statul nu mai reprimă nimic. Vreau să spun că statul, altfel spus politicul, nu mai este campionul reprimării libertăţii de expresie, ci doar o ajută să crească şi îi culege roadele. Nu statul este cel care reprimă acum libertatea de expresie, ci părţi ale societăţii înseşi, majorităţile aşa-zis "tăcute", care, mînate, parcă, de resentimente împotriva libertăţii de expresie, adică împotriva libertăţii practicate, exercitate prin verb, în mod dialogal-discursiv, se răzbună electoral, cerînd tăcere: adică nu doar anularea libertăţii de expresie, ci a expresiei pur şi simplu. Nu numai să nu se mai audă, în spaţiul public, opinii critice sau divergente, ci să nu se mai audă nimic: fără discursuri, adică fără reprezentare verbală a libertăţii. Aşa-numiţii politicieni "anti-sistem" atacă însăşi ideea de reprezentare, sub toate formele şi la toate nivelurile, adică însăşi esenţa "procedurală", "operaţională" a democraţiei.
 
"Moda" zilei o constituie suprinzătoarea răspîndire a denunţării corectitudinii politice, ca şi cum libertatea după care tînjim, şi de care am ajuns să fim cu injusteţe ţinuţi departe, ar consta în a-l injuria pe celălalt, pe altul, prin "lejerităţi" de limbaj.
 
Nu cu tiraniile politice avem de luptat în momentul de faţă, ci - din păcate, de necrezut - cu semenii noştri care vor să le reinstituie, predînd societăţile pe mîna politicienilor şi a aşa-zişilor intelectuali populişti. Şi cine nu este măcar puţin populist, în momentul de faţă, ca să se poată face auzit prin vacarmul/tăcerea timpului? Cine nu a cedat încă, fie şi doar în trecere, ca stereotip, revoltei "mute", adică anti-discursive, împotriva corectitudinii politice menite, tocmai, a îndrepta, a corecta stereotipuri altericide, gîndirea şi exprimarea în stereotipuri, altfel spus, sinuciderea gîndirii?
 
Nu poate fi vorba de libertate de expresie atunci cînd, prin vorbe, deci prin fapte, nu vrei decît să-l expui asimetric pe celălalt, fără ca tu să te expui la rîndul tău în cadrul a ceea ce încă se cheamă "spaţiul public". Unilateralitatea, asimetria expunerii laşe, ne-curajoase a celuilalt nu instaurează adevărul. Dimpotrivă: doar auto-expunerea, curajul "alethurgic" (cum spunea Michel Foucault) al afişării de sine poate institui un regim favorabil aflării, adică al împreună-construirii adevărului.
 
[...]