Poveste de adormit un om

Într-o zi care începea în vârful capului şi se termina sub a patra coastă de sus în jos din partea stângă s-a născut un om. Când a deschis ochii prima oară se afla acolo unde nici măcar marea nu ştie unde se îndreaptă. S-a căţărat pe valuri şi valurile l-au purtat acolo unde râul se varsă-n mare. A zburat de-a lungul albiei cărat de ultima potârniche cu adevărat puternică. Restul s-au dat pe brazdă. Dar nici măcar ea nu l-a putut duce până la capăt şi l-a scăpat pe om în râu. Omul nu şi-a luat bine primele guri de aer că a şi cunoscut sufocarea. Cea mai mică balenă l-a înghiţit. Înăuntrul balenei a auzit primele sunete: "IO, NA". Omul ştia deodată că are un drum pe care îl va avea de parcurs. A ciocănit amabil în cerul gurii de balenă şi cu prima deschizătură de gură a făcut primul salt.

Era acolo. Înconjurat de cei ce au fost născuţi, tot ca el, într-o zi care începea în vârful capului şi se termina sub a patra coastă de sus în jos din partea stângă. Era la intersecţia dintre cea mai lungă stradă, dar cea mai îngustă cu cea mai scurtă stradă, dar cea mai largă. Era acolo unde ceilalţi te luau de mână şi te duceau în spate, deşi voiau să meargă total altundeva. Omului i-a luat mult să vadă că oamenii se duc unde au ei flori şi păsări. Acolo fiecare om avea o floare şi o pasăre. Unii îşi purtau florile-n păr, alţii în jurul degetului. Mulţi puneau floarea sub pământ ca să facă şi alte flori şi să nu se veştejească degeaba. Păsările erau mereu în zbor. Şi de aceea oamenii erau mereu în mişcare. Îşi făceau cele mai mari bărci, pe cele mai mari roţi şi cele mai mici role cu cele mai proaste propulsoare.

Şi stătea Omul nostru acolo în mijloc şi se uita cum dansează toţi în jurul lui. Cum dansau ei, cei născuţi, tot ca el, într-o zi care începea în vârful capului şi se termina sub a patra coastă de sus în jos din partea stângă. Până să clipească bine a noua oară de când a luat a şaptea gură de aer nesărată omul s-a şi trezit dansând. Avea în picioare cele mai frumoase aripi de avion cu trei mii de elice. Avea şi o pălărie. De unde apăruse pălăria? Totul se schimba în jur. Oamenii apăreau şi dispăreau şi el nu se prindea de nimic, doar să se oprească din dans. A reuşit să se prindă de o frunză de liliac de patru ori mai mare decât el, pe care a rupt-o în dansul lui. S-a prins de alţii ca el. S-a prins de atâtea petale şi niciodată de o floare cu totul. Dar le-a păstrat. Punea în pălărie tot ce prindea. Nici nu mai ştia ce-l ameţeşte şi ce-l scarpină bine deasupra urechii stângi cu care asculta marea când mai prindea câte o scoică. Şi toate şi toţi erau aşa repede în jurul lui şi atâtea păsări vedea el, omul, şi niciuna a lui şi se întreba dacă o fi văzut pasărea lui, dar n-a recunoscut-o şi floarea lui era în buzunarul din piept tot timpul ăsta şi el o băga în pălărie, dar mereu o vedea în alte locuri şi când verifica era tot în buzunarul din piept şi pasărea lui ciripea şi într-un târziu ştia că e a lui o văzuse mereu acolo. O văzuse mereu acolo. Doar se prefăcea că nu e a lui. Era mereu acolo. Deasupra pălăriei. Şi fiecare ciripit îl datora altei păsări, dar tot al lui era.

Şi omul nostru avea pălăria plină, un cuib de coţofană desupra ei, mâini ca guma de mestecat foarte foarte mestecată şi o floare pe care o rătăcea mereu. Şi nu ştia de ce e totul cum e. Şi a murit omul nostru. A murit chiar în ziua care începea în vârful capului, chiar sub pălăria cuib şi se termina sub a patra coastă de sus în jos din partea stângă, chiar deasupra buzunarului unde obişnuia să stea floarea lui.