Unde se ascund piraţii

Erau ani buni de când ne-o pasam unul altuia, de când ne împăcaserăm cu ideea că responsabilitatea de a o avea în grijă putea să aibă şi forma unei cutii, şi nu neapărat un nume. E aproape banal să-ţi imaginezi că ţi-a fost lăsată moştenire cenuşa înaintaşilor tăi, însă nouă ne-a plăcut jocul acesta, mai ales când eram mici. Ba chiar ne convinseserăm că strămoşii noştri fuseseră piraţi şi că în acea cutie se găseau oasele celui mai temut tâlhar al mărilor şi al oceanelor.

Ne-a luat ani buni să înţelegem că destinele noastre erau legate cu totul altfel de o amărâtă de cutie, că a o deschide însemna a ne asuma întâmplări şi decizii pentru care niciunul dintre noi nu s-a simţit pregătit multă vreme.

La douăzeci şi cinci de ani, student la Medicină, crezi că drumul îţi este aşternut. Ţi-e greu, dar nu te abaţi de la el. Îţi spui aproape săptămânal că asta e ce ţi-ai dorit şi că ai luat decizia bună, însă ori de câte ori simţi vreo urmă de îndoială, o laşi totuşi să ţi se plimbe puţin prin colţurile minţii. Câte stricăciuni ar putea, de fapt, produce? În cazul meu, erodarea, dacă îi pot spune aşa, mica pată de rugină care s-a strecurat în colţul minţii s-a produs din cauza cutiei. A fost însăşi cutia, prezenţa ei pe care nu mă puteam hotărî dacă s-o scot complet din viaţa mea sau dacă, dimpotrivă, să o păstrez acolo ca dovadă supremă a încrederii pe care eu o am în toate deciziile vieţii mele. Ai nevoie de ani buni ca să-ţi dai seama de măsura în care aroganţa poate orbi şi te poate îndruma greşit pe ceea ce pare, iniţial, drumul corect sau singura cale.

Matei, fratele meu, îmi seamănă în multe privinţe, iar încăpăţânarea lui este geamănul îndepărtat al autocontrolului pe care mi l-am impus asupra propriei mele vieţi. La el se desfăşoară însă altfel, întotdeauna lipsit de griji, convins că în viaţă există zeci de oportunităţi şi zeci de portiţe de ieşire în caz că lucrurile dau greş. Eu sunt cel care l-a oprit, de fapt, să deschidă cutia, fără să-l fac să creadă că acesta e lucrul pe care mi-l doresc cel mai puţin, de teamă că întreaga mea viaţă s-ar duce de râpă. Pentru mine a pierde controlul, a nu mai fi stăpân pe ceea ce cred că deja cunosc echivalează cu a nu mai exista, pur şi simplu. Oarecum dramatic pentru vârsta mea, oarecum de înţeles pentru un student la Medicină.

Matei e însă diferit şi asta m-a ajutat, de multe ori, să iau decizii mai bune, fără să recunosc însă decât foarte târziu că el fusese factorul decisiv, nu eu. Cutia a ajuns motiv de ceartă înainte să termin facultatea. Întors dintr-o excursie din Asia, Matei mi-a cerut pur şi simplu să-i dau cutia. Făceam cu rândul, uneori rămânea la unul dintre noi cu lunile, până uitam de ea. Hotărârea lui m-a pus însă pe gânduri:
- Vrei să o deschizi?
- Da.
- Dar ştii că nu e încă momentul.
- Cine spune asta? Nu suntem într-o poveste cu zmei şi zgripţuroaice. O deschid şi gata. N-a dat nimeni un decret în privinţa asta.
- Ştii foarte bine că înţelegerea a fost alta.
- Da, ştiu foarte bine că poate cutia asta nici n-ar fi trebuit să existe. Poate mâine am un accident. Vreau să aflu acum.
- Poate e mai bine să nu aflăm, cum ai zis şi tu. Poate că nici n-ar trebui să existe. Ai un motiv anume pentru care vrei să o deschizi acum?
- Nu, pur şi simplu vreau.
- "Pur şi simplu" nu mă convinge.
- Cred că sunt la fel de îndreptăţit ca tine să o deschid. Puteam să o deschid la mine fără să te anunţ, dar vreau să aflu acum. Pur şi simplu.

Instinctul pe care îl avem e un instrument fabulos. Nu-l folosim decât rareori fiindcă îl confundăm cu frica, însă el este vocea aceea mică, firavă, care se strecoară în prima clipă în mintea noastră, sub forma unui gând abia şoptit. Imediat după aceea vine însă decizia noastră, cea care acoperă instinctul de parcă n-ar fi existat. În momentul acela, instinctul meu mi-a spus să nu deschid niciodată cutia, însă dorinţa mea de a lua propriile decizii a acoperit totul:
- Hai, fie, să zicem că sunt de acord şi îţi ofer şi jumătatea mea de decizie.
- Îţi mulţumesc.

Nu erau acolo oasele celui mai temut pirat din lumea întreagă. Erau, în schimb, dosare vechi, vrafuri de acte şi documente cu anul naşterii noastre, când amândoi aveam câteva luni. Anul în care mama noastră pierise. Anul în care, aşa cum indicau toate documentele şi dosarele, avusese loc un accident de maşină în munţi. Analize şi mărturii. Dovezi şi hotărâri judecătoreşti. Toate, adunate, clasau cazul, dovedind însă ceea ce, am înţeles amândoi, tatăl nostru încercase atâta vreme să ascundă: unul dintre noi era copilul din cealaltă maşină. Unul dintre noi nu avea vârsta pe care o ştiuse. Unul dintre noi rămăsese fără ambii părinţi încă din acel moment.

Nu ai cum să închizi o astfel de cutie la loc. E mai rea decât o cutie a Pandorei, e mai haină decât orice pirat fără inimă. E un fel de renaştere, pe de o parte, şi un fel de crimă, pe de alta. Propria ta viaţă se derulează brusc în sens invers, îţi alunecă din mâini, se roteşte cu o viteză ameţitoare în timp ce urechile tale sunt inundate de un vâjâit puternic. Poate e zgomotul maşinii de dinainte de accident. Poate e alunecarea roţilor pe şoseaua umedă. Poate e ceea ce ai încercat pe urmă să accepţi ori de câte ori ai întâlnit privire părintelui care condusese maşina.

Aş vrea să spun că ne-am descurcat în continuare. Că vieţile noastre au urmat întocmai la fel, că relaţia noastră a fost aceeaşi. Realitatea e însă că ne-am îndepărtat enorm. Ne salutăm din când în când, la distanţă de ani. Eu am renunţat la ceea ce credeam că e visul meu şi al tatălui meu. O vreme n-am reuşit să cred în nimic: în mine, în lume, în ceea ce trebuie făcut pentru a te menţine pe picioare. Am călătorit prin câteva ţări, pur şi simplu. Matei a rămas ani de zile în diferite oraşe asiatice, iar acum se află, dacă nu cumva şi-a schimbat din nou destinaţia de la ultima noastră convorbire, în Japonia. Instinctul a fost şi în cazul nostru vocea aceea micuţă care, de multe ori, ne şoptise că nu suntem fraţi. Dar cutia a fost cheia care ne-a eliberat de o obligaţie impusă. Cea care ne-a demonstrat că lumea poate fi întoarsă cu susul în jos, că uneori avem nevoie de un astfel de ajutor exterior pentru a asculta vocea aceea firavă. Pentru a înţelege că libertatea apare în forme noi şi, mai ales, că ne aparţine în totalitate.