Irepetabil

Priveam uimită în jur. Pereţii, tavanul erau îmbrăcaţi în buchete de trandafiri aşezate unul lângă altul, de un roz gălbui, iar pe jos erau covoare groase cu trandafiri în aceleaşi culori. Ferestrele tăiate pe măsura zidurilor înalte erau acoperite cu perdele foarte fine, încreţite, peste care veneau draperii de catifea... de un roz întunecat, presărate cu trandafiri... Interiorul era supraîncărcat de mobilă graţioasă, cu picioare arcuite, cu tapiserii inserate în lemn de culori şi modele asortate cu restul.

Camerele dădeau una în alta şi privind spre interiorul casei aveai impresia de adâncime, de spaţiu în spaţiu, fiecare cadru în parte fiind ţesut din aceiaşi trandafiri, care păreau că se trudiseră să înflorească fără apă, în seceta unui timp, într-o ploaie de ani. Deodată o bucată din ţesătura aceea de trandafiri din mătăsuri rotund răsucite, lâncede, se mişcă şi privirea mea desluşi chiar în apropierea mea o femeie prăbuşită pe covor, lângă o etajeră, ţinându-se de un colţ cu o mână, acoperită de pete maro gălbui. Oasele subţiri de la suprafaţă, foarte reliefate, cu carnea dintre ele scăzută, se prelungeau cu degete lungi, subţiri şi simetrice, cu un inel de aur, cu unghiile mari date cu ojă roz. M-am dus spre ea, spunând precipitat:
- Bună ziua, doamnă, daţi-mi voie să vă ajut, eu sunt Melania, aţi vorbit cu mine la telefon acum două zile.
- Ah, da, îmi pare rău că mă găseşti astfel, Melania! Oh, zise ea gemând, răguşită, am alunecat venind să-ţi deschid, am un picior în ghips, merg greu...

Am ajutat-o să se ridice, simţindu-i tot corpul tremurând concentrat în braţul lung, încă rotund, dar moale şi veşted. Era o femeie foarte în vârstă, avea părul alb, rar, în smocuri argintii, lucioase, cu ţeasta netedă şi goală pe alocuri, acoperită de aceleaşi pete maro gălbui care îi acopereau mâinile şi toată pielea. Era bine, nu se lovise, avea crize de slăbiciune, uneori, după care îşi revenea şi putea să meargă şi la plimbare. Mă pofti să iau loc într-un fotoliu tapisat cu mătase, probabil recondiţionat, foarte confortabil, în faţa unei măsuţe la fel, din lemn lăcuit şi mătase. Am scos din sacul meu un buchet micuţ din irişi şi alte flori şi o cutie cu bomboane de ciocolată, înzorzonate şi legate cu fundă iar ea mi-a mulţumit cu entuziasm, aproape ţipând, îi revenise vocea, cristalină, plăcută, o voce tânără. Era îmbrăcată într-o rochie de casă, de un roz şters, decoltată şi fără mâneci, care lăsa să i se vadă corpul descompus, străbătut de vene albăstrii, reliefate care se înnodau pe alocuri. Un ochi avea pupila mare, albastră, irizată cu auriu, acoperită de gene dese şi grele, argintii, celălalt ochi, care se deschidea pe jumătate avea doar câteva fire argintii înfipte în capetele pleoapei rotunjite, sidefate; pupila lui părea aburită, spartă.

Interiorul acela mă năucise, aveam impresia că atunci când femeia se mişca, se mişca şi spaţiul din jurul ei, ajutând-o să se detaşeze şi astfel să existe. Acel decor spunea multe despre ea, revela o personalitate de o feminitate excesivă pentru femeile de azi, în realitate, doar clasică.

Aveam tentaţia de a mă apropia de perete pentru a analiza trandafirii, dar îmi plăcea să tratez lucrurile neobişnuite ca şi cum le-aş întâlni tot timpul, şi în general să nu arăt ce simt.

Bătrâna doamnă scoase dintr-o servantă mare, plină cu porţelanuri şi alte lucruri strălucitoare, care se afla alături, un pahar, o carafă cu apă acoperită cu o batistă brodată, o altă carafă, farfurioare, o linguriţă de argint, punându-le pe toate pe masă. Mă temeam să nu scape vreun obiect şi m-am ridicat să o ajut.
- Stai, jos, draga mea, te rog, încă ştiu foarte bine ce pot şi ce nu, vreau să te servesc cu nişte şerbet, făcut de mine, am o fetişoară care mă îngrijeşte...

Lucrurile din casă străluceau şi nu se vedea fir de praf. În curând îmi aşeză pe o tavă de argint un pahar strălucitor cu şerbet roz şi apă rece până sus. Ador şerbetul, un desert pe care tinerii de azi nu-l cunosc. Nu mai mâncasem şerbet de ani şi îmi rămăsese în memorie unde şi de la cine. Am băut apă cu nesaţ, îmi era foarte sete, apoi am înfipt linguriţa în pasta roz, descleind o bucată mică. Bătrâna doamnă pusese buchetul meu într-o vază de porţelan, şi se aşezase la celălalt capăt al măsuţei.

Era de o somptuozitate schimonosită, strivită, nasul subţire aproape dispăruse lăsând doar nările, pe braţele asamblate în nişte umeri care se vedeau a fi fost splendizi odată, muşchii se vedeau atârnând, detaşaţi de osul lung, graţios. Pete maro gălbui, unele mari ca nişte ciuperci netede se întindeau şi pe faţă, pe tâmple, sub păr.
- Nu am ştiut că vă plac aşa de mult trandafirii, am spus, v-aş fi adus trandafiri...
- Draga mea, de cum ai intrat nu ţi-ai mai luat ochii de la trandafirii mei...

Această remarcă mă făcu să-mi pun nişte semne de întrebare, nu mă stăpâneam deloc aşa cum credeam eu, dar acum nu era aşa de grav, aşa că am zâmbit...
- Dar nu eu i-am ales, i-am primit.
- I-aţi primit... am repetat eu, uimită...
- Da, iubitul meu a găsit de cuviinţă să-mi umple casa cu trandafiri. I-am pus în vase, am cerut vase şi de la vecini dar era inutil, era o mare de trandafiri, oriunde te uitai, în casă, pe scări, în curtea interioară, pe holuri, erau trandafiri, toţi la fel, roz, minunaţi. Îmi doream să-i păstrez şi i-am cerut ajutorul unui prieten care se ocupa cu îmbălsămări şi conservări, un chimist priceput, avea reţetele lui, mi-a spus că ar putea să-i facă să reziste destul de mult. Au rezistat aproape un secol, el, săracul, a murit, trandafirii îmbălsămaţi de el încă au rămas. Am chemat mai multe prietene, am făcut trandafirii buchete şi i-am agăţat de pereţi. Un timp i-am stropit cu sărurile date de prietenul meu, după indicaţiile lui, apoi n-a mai fost nevoie.
- Am crezut că sunt artificiali, deşi mi se părea că nu... nu sunt toţi la fel, diferă unul de altul, foarte puţin... ca în natură... mai aveţi reţeta?
- Nu mai ştiu, am reţeta, scrisă undeva, dar ochii mi-au slăbit aşa de mult, şi cred că scrisul de pe ea s-a deteriorat. Nu am aruncat din lucrurile mele. Cărţi, vechituri, scrisori, toate sunt acolo, sunt un om care are încă tot trecutul, care nu a renunţat la nimic.
- De aceea am ajuns la dumneavoastră, şi aveţi încă actul acela.

O verişoară de-a mamei, foarte în vârstă şi ea, vroia să-şi recupereze un imobil valoros, bătrâna doamnă era o rudă îndepărtată a ei, şi deţinea un act care ar fi putut s-o ajute, astfel ajunsesem la dânsa.
- Da, da, de când ai sunat îl caut, şi l-am găsit... dar să mă ajuţi un pic să le pun la loc.
- Cu multă plăcere, am spus, şi am pornit condusă de ea, iar ea ţinându-se de mine, compusă din fragmentele rotunde ale acelui decor elegant şi lânced.

Am ajuns la un fel de noptieră mare, albă, decorată în parte cu trandafiri, care ocupa un perete, distanţată de el, cu o mulţime de sertare înguste cu mânere mobile, ovale, din metal, cu o oglindă ovală în mijloc. Erau trase pe jumătate sau de tot şi un maldăr de hârtii, plicuri şi pachete legate cu sfori şi funde zăcea pe jos. Am început să le strâng şi să le pun în ordine în sertare şi rafturi.
- Am fost foarte impresionată de gestul lui. A fost bărbatul care m-a impresionat cel mai mult în viaţa asta. M-am întrebat ce l-a determinat să-mi facă un astfel de dar nebunesc...
- Vă iubea...
- Mă iubea, dar era şi războiul, în situaţii deosebite oamenii se comportă deosebit, poate de aceea risipa asta, extravaganţa asta, alţii, afectaţi de iminenţa morţii, făceau orgii.
- A preferat o orgie cu trandafiri, am spus eu zâmbind şi întorcând capul spre ea, legând un teanc de plicuri roz cu o funda din satin, albastră.

Bătrâna stătea pe un scaun mătăsos, arcuit, şi din odăile mai depărtate se apropia o pisică persană mare, castanie, cu ochi ca de aur. Scoase un mârâit uşor, sări în poala bătrânei şi începu să toarcă teribil sub o ploaie de mângâieri.
- Era un bărbat tumultuos, totuşi măsurat...
- Cu ce se ocupa?
- Era constructor dar a intrat în armată, subofiţer...
- Şi? am spus eu nerăbdătoare
- Ne-am întâlnit un timp, dar nu am ajuns să ne iubim carnal, poate că am fi ajuns să ne căsătorim, dar a plecat să-şi salveze familia, în noaptea când s-a cedat Basarabia... apoi s-a dezlănţuit nebunia care a cuprins lumea... N-am mai aflat nimic de el.

M-am întins să iau nişte hârtii, aproape de piciorul ei gol în papuci cu talpă groasă din piele fină... era invadat de cheaguri umflate, albăstrii. Sângele ei curgea anevoie, izvoare care se opriseră în mâluri formând bălţi... un fel de trandafiri albăstrii, putrezi...
- Îndoiala ne macină mereu, m-am gândit la tot felul de lucruri, poate era căsătorit, poate avea şi copii şi nu vroia să se lase târât, nu vroia să greşească nici faţă de mine, poate trandafirii însemnau o rugăminte de iertare, nu o declaraţie de iubire, nu, nu ştiu, mi-am sucit mintea în fel şi chip, dar nu am putut găsi o explicaţie mulţumitoare, decât că s-a sfârşit acolo, căutându-şi părinţii şi sora... mi-a arătat o fotografie cu ea, o copilă de vreo cincisprezece ani, fotografiată într-un câmp cu flori... dar pot să ştiu că de fapt nu era iubita, soţia?... Părea un om onest...
- Puteţi face cercetări, puteaţi afla dacă aţi fi cercetat... am spus adunând teancuri de plicuri de aceeaşi mărime, bătându-le uşor de podea şi împingându-le în sertare...
- Am preferat să rămână ce am crezut eu, am vrut să cred în el, am vrut să cred în iubirea lui, dacă aş fi cercetat aş fi sfărâmat acea încredere... aş fi distrus ceea ce am crezut că este irepetabil...

Am privit-o cu atenţie, încercând să o recompun în tinereţea ei, să văd cum arătase femeia care îl făcuse pe un bărbat capabil de o asemenea nebunie, care putea iubi în acest fel. Întineream, netezeam în minte fiecare trăsătură, completând ţeasta goală, genele lipsă, înnegrindu-le, aurindu-i părul, dar figura rezultată îmi rămânea neclară. Constatasem că frumuseţea este ceva ciudat, o împletire de linii care luate fiecare în parte s-ar putea să nu fie armonioasă, frumoasă, dar la un loc să dea un chip splendid, şi nici asta încă nu-i de ajuns, chipul trebuie aprins din interior de anumite raze... care la rândul lor modelează liniile. Văzusem chipuri în care fiecare detaliu era frumos, delicat, armonios dar la un loc dădeau un chip drăguţ, banal, şters...
- Ei, aşa de repede trec anii, cum nici nu-ţi închipui, făcu cu braţul o mişcare de curgere, acum e dimineaţă, acum e seară, acum e primăvară, cresc florile şi odată se trec, am impresia uneori că e inutil şi caraghios să împarţi oamenii în bătrâni şi tineri, ce-s până la urmă optzeci de ani? Ce sunt nouăzeci? O sută? Mai nimic, o sută de rotiri într-un carusel...

Un vraf de fotografii vechi căzu dintr-un plic mare, rupt. Am început să le aranjez încet, răsfirându-le, încercând să găsesc o fotografie de-a bătrânei doamne, apoi, cum nu găseam, am simţit imboldul de a-i cere să-mi arate una, dar am renunţat, mi se părea că aş jigni-o, ca şi cum i-aş spune ce pot să-mi dau seama despre tine acum, când eşti pe jumătate putrezită, aş vrea să ştiu cum arătai când erai în putere...

Cum fusese frumuseţea acelei femei? Răsfiram pozele, chipuri tinere frumoase, gâturi lungi acoperite de mărgele, sâni abia conturaţi înveliţi în ţesături diafane, pieptănături linse terminate cu bucle mari, frunţi netede, albe, peste care trecea câte un şirag subţire de perle, ochi mari cu genele îngreunate de fard, le prefiram încet, dar nu mi-am dat seama să fi fost vreuna a ei...
- Nu v-aţi căsătorit?
- Aş fi putut să mă căsătoresc, dar... femeia tânără şi rotundă, nedefinită, din imaginaţia mea, vocea ei cristalină se opri un moment... dar nu s-a mai ivit nimeni care să mă intereseze... care să mă scoată din minţi cu ceva, care să-mi arate că merită atenţia mea, nu-i un lucru uşor să alegi pe cineva cu care să-ţi împarţi casa, patul... O faci pentru o viaţă şi omul acela trebuie să aibă un potenţial suficient pentru a trăi alături de el.

Nu eram prea departe de bătrâna doamnă. Ţineam pe pereţi un desen imens cu tot felul de creţuri de vis aglomerate pe o podea albastră cu lumini mov, flori mari portocalii cu miez roşu pe care se lăfăiau gărgăriţe umanizate, un leagăn cu un copil dormind înconjurat de elemente care puteau fi visele lui, în lumina feerică a unei lune pline, albe, care se combina superb cu podeaua albastră, cu irişii mov şi galbeni de la margine, care se prelungea cu gheaţa unui lac pe care patinau nişte şoricei cu căciuli roşii... Desenul ocupa vreo doi pereţi în camera de zi, imprimat pe un carton special, stăruind acolo de ani.

Trăiam şi eu în feeria lui fără să mă pot smulge din ea, care îmi crea un sentiment iluzoriu că cel care desenase era undeva în spatele acelor lucruri, şi într-un fel era, prin ceea ce mă fascinase atât de mult la el, desenul. Îl iubeam pentru asta de parcă ar fi fost o calitate, pentru că avea un dar special, şi nu apăruse nimeni care să fie mai presus, orice ar fi făcut, erau oameni obişnuiţi şi atât. Spre deosebire de ea, în decorul meu exista un element real, copilul, era şi în cadru, şi în vis, şi în camera propriu-zisă, aşternută cu podele de lemn, ca acolo, vopsite cu albastru, ca acolo.

Nu puteam iubi un om pentru cum arăta, pentru cadavru, şi mă exaspera că asta auzeam şi vedeam peste tot. Cel ce desena astfel era poate prea înalt, disproporţionat, partea de sus a corpului prea fragilă, adus puţin de spate.

Trandafirii aceia făceau parte din interiorul acelui bărbat, ca şi cum i-ar fi vărsat pe gură.

Eram prinse amândouă într-o plasă, albastră a mea, a ei roz. Se întindeau ca nişte urzeli prin care se împleteau firele vieţii noastre, care nu puteau fi distruse fără ca vieţile noastre să se destrame, să se prăbuşească, pentru că erau structuri ale gândirii, ale concepţiilor noastre.

Erau nişte fire fragile, o gheaţă care se putea topi oricând, flori care poate era destul să sufli asupra lor ca să se spulbere. Dar viaţa noastră însăşi ce e? Un lichid roşu într-o carafă fragilă, o candelă arzând între flori, pe un lac albastru, irizând cu luminile ei un colţ sau altul, aprinzând culori în flori întunecate, curcubee trecătoare pe care de multe ori le vedem doar noi.
- Am avut foarte mulţi admiratori, am păstrat un vraf de scrisori, cred că pe astea le aranjezi tu acum, marea majoritate a scrisorilor erau nişte dulcegării anonime, multe conţineau invitaţii pe care nu le-am urmat, cum să mă duc să mă întâlnesc cu un necunoscut sub clar de lună? Râdeam şi le aruncam cât colo, ei, dacă un bărbat nu se prezenta cu tot numele, cu funcţie, nici nu mai merita vreo atenţie...
- Şi eu întâlnesc bărbaţi care vin, îmi întind mâna şi spun ceva de genul Cristi, Pufi, acei indivizi pur şi simplu în secunda următoare nu mă mai interesează...

Bătrâna doamnă chicoti. Se distra de minune...
- Alţii privesc insistent femeile care le plac, arătându-le astfel că au intenţii de împerechere, asta îmi e suficient să nu le mai arunc vreo privire...

Doamna chicoti iar persana scoase un mieunat slab:
- Aşa e, aşa e...

Dintr-un plic rupt căzură nişte brăţări masive din argint, cu pietre mari...
- Nu ar trebui puse separat?
- Vezi că este un sertar căptuşit cu catifea, pune-le acolo...
- Într-o zi mi s-a făcut rău şi am sunat la vecini, aveau o fată tânără, de vreo şaisprezece ani, drăguţă, stilată, a intrat în casă şi când m-a văzut pe jos, fără suflare, aşa păream, în loc să se repeadă să mă ridice, sau să sune doctorul, s-a dus şi a început să scotocească prin sertare... Ar fi primit unele lucruri oricum, aşteptam să mă anunţe că se căsătoreşte ca să i le dau...
- Şi?
- M-am supărat şi le-am recuperat...
- Foarte bine...

Bine că nu se lăsase călcată în picioare. M-am ridicat, terminasem de aranjat toate hârtiile şi amorţisem puţin. Bătrâna doamnă trase sertarul şi scoase o brăţară.
- Te rog, Melania, ia brăţara asta, ca amintire de la mine, spuse ea, iar eu i-am mulţumit şi am aşezat-o la loc în sertar, mi se părea că o jefuiam pe buna doamnă luând un obiect de valoare pentru mai nimic. Dar am rugat-o să-mi dea un trandafir de pe perete. A scos o foarfecă şi a tăiat doi. Am învelit trandafirii în batistă şi i-am aşezat în sacul meu.

Am sărutat-o pe obraji luându-mi rămas bun şi mulţumindu-i pentru marea amabilitate. Am avut senzaţia că e făcută dintr-un abur mai dens, gata să se risipească dacă îmi voi apăsa mai mult buzele.

Ne-am îndreptat spre ieşire, dar sună telefonul, un telefon masiv, din alt secol, pesemne adaptat, şi rămase să vorbească. I-am făcut semne de bun rămas şi am înaintat spre ieşire foarte încet, plutind parcă prin decorul acela incredibil...

Deodată, cam în dreptul ultimelor ferestre m-am oprit uluită, trandafirii se mişcau, înaintau spre mine, se dădeau la o parte construind o femeie tânără, frumoasă, care nu putea fi decât bătrâna doamnă. Recunoşteam trăsăturile ei, ochii mari, rotunzi cu genele grele, compacte, fruntea boltită... Era aproape de închipuirea mea, dar nu la fel. Era acea frumuseţe care ţâşneşte din linii stranii, iluminată din interior. Parcă intrasem într-un spaţiu ireal, am privit-o un timp, până m-am convins că era clară şi adevărată, apoi am făcut un pas la o parte şi femeia din trandafiri s-a distorsionat şi a dispărut. Era creată din suprapunerile trandafirilor, din căderea luminii, văzute dintr-un anumit unghi, dar nu era întâmplătoare, trandafirii fuseseră aranjaţi astfel, se vedea că era o zonă diferită de restul încăperii, erau suprapuneri mari, asimetrice. Am aruncat o privire înapoi spre acele spaţii încărcate de trandafiri care se deschideau unul din altul. Era ca în vis când visam că mergeam în case străine şi un necunoscut mă urmărea, treceam dintr-o cameră în alta, apoi ieşeam între nişte clădiri, lângă un grilaj care mărginea malul unei ape, mai departe, sprijinit de acel grilaj era silueta întunecată care mă urmărea, eu îl vedeam fără ca el să mă vadă, ascunzându-mă, apoi urmărirea începea din nou, până la coşmar.

Mă gândeam neîncetat la bătrâna doamnă, mergeam cu trenul acasă, şi aveam impresia că lucruri stabile, statice făcute din linii sau modele repetate se mişcau şi se aranjau în jurul meu în curgeri greu perceptibile, ne mişcăm în nişte ţesături de fragmente cu o curgere a lor, de neoprit, antrenaţi de ele.

Am desfăcut trandafirii şi o grămăjoară de pulbere gălbuie s-a risipit pe covor.