Crăişorul nost'

- dintr-o poveste pentru nepoţi şi nepoţii nepoţilor -

No! Se ridică Avram Iancu şi adună oamenii la Cîmpeni sau nu ştiu unde în Apuseni, că eu nu ştiu aşa bine istorie. Ştii cum îi răspunde Ştefan a Petrei Ciubotariul din Humuleşti soţiei lui, Smaranda, cînd aceasta îl tolocănea la cap cu cele sfinte şi cu faptul că el merge din an în Paşte la biserică? "Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului" zice numitul Ştefan a Petrei, tatăl copilului universal Nică. Cu istoria e cam la fel. Istoria naţională este şi ea în inima omului. Dacă nu e acolo, degeaba o ştii şi degeaba mai faci umbră pămîntului românesc. Istoricii stabilesc doar amănuntele istoriei, fiecare dîndu-se după degetul ideologiei sale.

Bun! Se ridică deci Avrămuţ, Craiul Moţilor, şi adună oamenii undeva cîndva în Apuseni, somewhere in time sau once upon a time - să zicem în engleza de serviciu global şi pentru românii din America şi de pretutindeni. Vine Avrămuţ... Că aşa-l alintau moţii - Avrămuţ. Ca pe copilul lor. Era şi foarte tînăr pe atunci, avea douăzeci şi patru de ani. Tînăr, dar respectat. Pentru mai multe motive îl respectau, dar aveau şi respectul pe care-l purta pe vremea aceea ţăranul pentru oamenii cu carte. Iar Avrămuţ învăţase la şcoli înalte, terminase Dreptul la Cluj. Acuma oamenii nu mai au aşa respect pentru cei cu carte. Acuma, chipurile, învăţămîntul s-a generalizat, toţi au carte pînă la genunchiul broaştei, ca să-l citez pe acelaşi Humuleştean, au şcoli înalte, masterate, doctorate sau plagiate, cum le-o mai fi chemînd. Aşa că este mult mai greu azi să respecţi pe oamenii "cu carte", cînd orice prostovan cu computer şi tastatură, fiu sau nepot de bine îndoctrinat cu "rolul conducător al clasei muncitoare", ţac-ţac! poate încropi pe dată o sumă de înjurături semnate anonim, cu nickname-uri de Gîgă, la adresa lui Pleşu sau Cărtărescu, de o pildă. Democraţie, deh, corectitudine politică, cioclopedică care vasăzică.

În fine! Vine Avrămuţ, Crăişorul nost' sau Crăişorul Munţilor, cum i-au mai zis moţii, care-l simţeau ca pe inima lor, cînd bate de dragoste şi suferinţă. Şi care moţi s-au zguduit de plîns, cînd diamantul minţii Iancului a plesnit sub apăsarea uriaşă a neîmplinirii dreptăţii neamului. Şi sufletul lui s-a scufundat în mîhnire şi melancolie fără leac. Căci în Iancu era nădejdea! El era soarele!

Şi mintea lor nu putea pricepe mai apoi că Iancu a murit! Nu, nu, Iancu nu putea să moară, nu putea să-l lase Dumnezeu să nu mai fie pe pămînt; că Dumnezeu nu e ungur, cum le-a zis chiar Iancu. Crăişorul nost' doar s-a retras undeva în munţii lui dragi, la Vidra, la Poiana Vadului, la Zlatna sau undeva în Ţara Zarandului. Se va întoarce el cîndva... e musai să se întoarcă. Unii îl auzeau ici şi colo, cîntînd din fluier la asfinţitul soarelui. Alţii îi şi zăreau cuşma brumărie, aceea din tabloul binecunoscut al lui Barbu Iscovescu (poate că nu era brumărie, dar aşa o văd eu - brumărie). Îi zăreau cuşma, zic, ba pe-o zare, ba într-o pîclă pe-o stîncă, ba pe după o stînă; tot aşa cum Vitoria Lipan întrezărea în lumina ochilor ei căprii căciula brumărie a lui Nichifor al ei: ba aici, ba dincolo, la Suha, la Sabasa, la Dorna, după cum îi arăta visul din ochii ei. Iar femeile din Apuseni, cu alte visuri în ochi, dar în fapt cu acelaşi vis al sacrificiului şi al învierii, îi duceau Iancului de-ale gurii în munţi. Asta la mulţi ani după urcarea lui la Ceruri. Lăsau acolo, la umbra cetinii vreunui brad chipeş, cu şuier adînc, demîncarea: nişte pită, ceva groscior, o glajă cu răchie. Că mult suferă Crăişorul nost'. Pentru noi suferă!

Şi păşeşte Iancu zdupeş înaintea oamenilor, urmat de căpitanii lui, toţi tineri ca şi el, copii şi nepoţi de-ai celor adunaţi acolo, în valea aceea dintre munţi, unde va fi fost. Iar miile de mîini se strîng pe furci şi pe topoare, pe flintele ruginite, care ce-a găsit. Iar mii şi mii de ochi strălucesc, cum lucesc pîlpîitor de Paşti miile de luminiţe în întuneric, înainte de a bate clopotul cel mare în pieptul bisericii şi de a anunţa popa: "Veniţi de luaţi lumină!" Aşa aşteptau ei: Să ia lumină de la Iancu, de la Avrămuţ al nost'. Se lăsase o tăcere mare, cum spun cei care le-au trăit că se lasă înaintea marilor hotărîri şi a marilor bătălii. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să răsară vorbele de pe buzele Iancului. Orice moş surd toacă adăsta cu mîna pe barda-halebarda lui şi cu inima urcată în gît să soarbă cuvintele luminătoare.

Nu-i vorbă, ştiau ei prea bine pentru ce s-au adunat acolo în valea aceea dintre munţii sîlhui sau în poiana aceea dintre codri merei. Minţile lor nu erau procesate în abatoarele-televizoare, ca să amestece ca într-o papară binele şi răul la un loc. Îi adunase chinul şi amarul, sărăcia şi asuprirea grofilor. Tare ar fi voit acuma să-şi frăgezească opincile scorţoşate în ciubarele cu untură ale grofilor. Tare ar fi voit să audă o ţîră cum zuruie a frică pintenii ungureşti... Aşa că ştiau, dar parcă ar fi vrut să asculte din gura Iancului un discurs politic, cum am zice noi astăzi.

Aşadar, vine cuminte Iancu şi aşezat, cu tovarăşii săi în acelaşi pas. Era mic de statură, dar parcă părea mai mare ca toţi - se uitau moţii în sus la el. Calcă apăsat pe mohorul răscolit de vînt şi se pune în faţa mulţimii, petrecîndu-şi degetele în chimirul lat, pe care moţii îl numesc şerpar. Va fi avînd cuşma aceea brumărie sau ce culoare va fi fiind ea, din portretul pe care-l ştim, nu va fi avînd?! Nu ştim. Va fi avînd sumanul, adică ţundra aceea impresionantă din tablou? Iarăşi nu ştim, Şi zice Iancu tare, pipăind pistolul cu degete nervoase:
- Adunatu-v-aţi?

Iară oamenii răspund:
- No, că...
- Păi...
- Apăi...
- On'ptic.
- Dară că!
- Aşe, no!
- Că aşe!

Şi tot mormăie moţii cu vorbele acestea ale ambiguităţii, de care e plină limba noastră. Calcă pe loc încurcaţi, îşi dau cuşmele pe ceafă, se scarpină în cap, uitîndu-se în toate părţile. Ar fi stupit de stînjeneală, dar nu era loc, că nu aveai unde să arunci un ac de atîta omenet.

Atunci Iancu, Crăişorul nost', a rostit cel mai scurt discurs politic pe care l-a cunoscut plaiul românesc:
- No, hai ş-om mere!
Asta-i povestea, nepoate. Somn uşor şi vise legănate, uşurel purtate, în carăle Iancului, pe dealul Feleacului.