Foşnetul hârtiilor

M-au ascultat. M-au transcris. M-au memorat.
Glasul mi l-au sigilat
În nişte blocuri de gheaţă.
Mi l-au arătat.
E ca un fluture în chihlimbar
Parcă ar bate din aripi.

M-au ascultat
stafie să par de cuvinte
Doar de cuvinte.
Mi le-au săpat pe nişte discuri nerotitoare
în stare a mă ridica în aer
dar nu la cer.

Discurile de altădată se roteau.
Aveau o gaură la mijloc
Şi se uitau cu toată gaura la tine
Iar în jurul ochiului aceluia
Se învârteau ca-n jurul soarelui.

M-au ascultat din naosurile lor secrete.
De la distanţe mari
Au pus urechile pe mine
Zi şi noapte
Ca să nu le scape nimic.

Simţeau că foşnesc indescifrabil.
Foşneam o sumă mare de bani
Fata nu scotea un suspin.
Îi lua iar banii dispăreau în adânc.
Sălbăticia frumuseţii ei
Lăsa în jur numai abisuri.

Iar naosul urla la mine:
Că ce-am urmărit prin asta
Că e un cod la mijloc
Să le dezvălui cifrul până mâine
În caz contrar...

A fost o coală de hârtie
Un poem
A foşnit îndelung
Ea l-a citit
Apoi l-a înghiţit într-o clipită.

Au pus urechea pe mine
Şi-au culcat timpanele şi peste ea.
Zbierau mereu că ei ştiu totul
Au oameni
Au unde invizibile şi au corpusculi
de ce nu mărturisesc de bună voie?...

Îi ascultaseră şi ei toţi iubiţii
voiau să mi-i dea pe o listă
s-o strâng cu uşa
să nu mai foşnească cu alţii.

Erau în stare sub tortură
Să-mi smulgă poemul înghiţit demult
Să smulgă şi-nghiţiturile ei
De floare carnivoră
Cu versuri picurându-i pe buze
Singurele boabe de sânge
Pe care nu le devoră.

(în perioada 1 aprilie 2017 - 30 iunie 2017, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)