Luni, 20 septembrie, ora 15.15. Aştept un prieten în Dorobanţi, la intersecţia cu Eminescu. Pe stradă trece o doamnă blondă, micuţă, a cărei faţă e acoperită de un zâmbet larg şi de o pereche de ochelari de soare. E îmbrăcată foarte vesel-colorat-asortat şi se grăbeşte să se urce într-un microbuz care o aşteaptă de câteva minute. Şoferul microbuzului îi zâmbeşte, ea ii spune ceva şi încep amândoi să râdă. Mă uit la ceas ca să fac calculul cam în cât timp va fi în direct la TV şi mă gândesc că microbuzul acesta e pentru ea un fel de Orient Express.
Istoria trenului care se numeşte Orient Express ar putea deveni un film de succes. În 1853, un tânăr american care provenea dintr-o familie săracă şi cu mulţi copii, făcea naveta cu trenul la 60 de km de oraşul său. Obosit de călătoriile nocturne s-a gândit cum ar putea deveni trenurile mai confortabile. Aşa a apărut primul vagon de dormit din lume. 30 de ani mai târziu, un student belgian aduce ideea vagonului de dormit în Europa. Tânărul, pe numele lui Belges Leopold Nagelmackers, obţine sprijinul guvernului şi lansează prima linie internaţională cu vagoane de dormit. Botezul liniei are loc pe 4 octombrie 1883, la Paris, iar numele ales este "Train Express D'Orient". Traseul trenului trece prin multe ţări europene, inclusiv România, iar luxul şi ineditul situaţiei îl transformă treptat în mijloc de croazieră internaţională pentru cei avuţi. Pentru restul, oamenii obişnuiţi, Orient Express-ul era şi a rămas, o aspiraţie, un vis şi un subiect plin de curiozităţi. Trenul care îţi poate schimba viaţa.
Doamna despre care scriu astăzi are un Orient Express aparte. S-a născut la Târgovişte, iar marea ei dorinţă a fost să devină actriţă. A dat la actorie mulţi ani la rând, dar n-a fost admisă niciodată; ultima dată a picat imediat sub linie pentru că era "bătrână". În 1993 s-a hotărât să îşi mai încerce o dată norocul la o facultate particulară, iar 1997 şi-a văzut visul împlinit şi cu diploma de actor în buzunar a plecat la teatrul din Ploieşti. Dar "Orient Express"-ul ei a venit peste 7 ani odată cu un telefon prin care era chemată la un casting pentru un Stand up comedy.
Luni după amiaza, în secundele în care am văzut-o pe stradă, m-am gândit că e o persoană foarte caldă. Mi-era ruşine să mă uit cu mare atenţie la ea (să nu fie stânjenită de curiozitatea mea), dar vroiam să o simt cum este în realitate. Cu câteva zile înainte o văzusem la televizor, când colegii de emisiune îi urau "La mulţi ani". Emoţia ei ieşea din ecran şi eu mă uitam cu drag. "Uite un om care şi-a îndeplinit visul". Acum o aştepta un microbuz "Orient Express" care o ducea către tărâmul ei de vis şi de lux.
De ce scriu astăzi despre ea? Pentru că e un exemplu de om care şi-a îndeplinit un vis mare. Pentru că, din întâmplare, în fiecare zi, visul ei depinde de o cursă organizată, cu un mijloc de transport. Pentru că am văzut-o pe stradă zilele acestea, tocmai în săptămâna în care Sergiu Nicolaescu îşi lansează filmul Orient Express. Şi pentru că pot să mă folosesc de povestea ei ca să spun ceva ce vreau de mult să rostesc/scriu. Nu avem timp să vedem poveştile frumoase. Facem filme, reportaje şi anchete despre întâmplări tragice, dar nu mai ştim să descriem poveşti cu happy end. Gândiţi-vă câte dintre filmele americane lansate într-un an sunt politice şi câte spun istorii-basme care să te ducă cu un Orient Express imaginar pe un tărâm în care tu n-ai ajunge niciodată. Iar americanii fac bani din cinema.
Uite că Sergiu Nicolaescu mai schimbă o dată regula filmului românesc contemporan şi aduce pe ecrane o poveste despre un prinţ prin a cărui moşie trece Orient Express-ul. O poveste, fără teorii politice şi substraturi sociale. O poveste despre "Orient Express"-ul din vieţile unora. Cum v-am spus şi eu astăzi o poveste adevărată despre o doamnă tare simpatică, micuţă şi foarte caldă care zâmbeşte pe stradă. Nuami Dinescu. O ştiţi drept Tanţa, iar Orient Express-ul ei e condus de Teo Trandafir şi Andreea Godeanu.
P.S.: Azi, duminică, 26 septembrie, la ora 14.00 la cinematograful Patria era coadă. Românii stăteau liniştiţi la rând ca să vadă Orient Express. Despre film s-ar putea spune multe, şi bune şi rele. Dar tot ceea ce contează acum este că oamenii merg la cinematograf, în număr mare, plătind un bilet (al cărui preţ e destul de mare pentru salariile unora), ca să vadă un film românesc în care nu înjură nimeni. Ba chiar se amuză în sală. "Mata, vrei mazăre?!"