Cum traduc (falsa impresie de déjà-vu) (desfăşurarea inconştientului) (traducerea ca obiect strategic)

Nu mi-aş putea niciodată permite să mă întreb, mai mult sau mai puţin normativ sau cu cine ştie ce vane sugestii de exemplaritate, "cum se traduce" sau "cum trebuie tradus". Voi spune doar - dar nu pînă la capăt - cum traduc eu. Şi nu neapărat în general, ci, de exemplu, cartea la care lucrez acum (nu voi spune care).
 
O s-o iau însă puţin mai de departe, cu o scurtă amintire foarte plăcută şi instructivă. Bineînţeles că pe retina copiilor mei apar, într-o proporţie covîrşitoare, stînd la birou şi "arînd" mii de pagini, scriind deja-scrisul altora: traducînd. Daria, cînd era mai mică, m-a urmărit ceva mai mult timp traducînd şi a văzut că mă tot uit, una, două, în dicţionar(e). Şi m-a apostrofat, în glumă, desigur: "Nu ştii să traduuci! Nu ştii să traduuci! Tata nu ştie limba francezăă!"
 
Şi aşa e: nu ştiu limba franceză. Sau uit atît cît (mi se pare că) ştiu din ea atunci cînd traduc. Şi uneori nici română nu mai ştiu (deşi asta e mai greu de uitat, limba mamei este tiranică).
 
Cînd traduci nu mai ştii nicio limbă. Vreau să spun că, indiferent dacă îţi dai sau nu seama de asta, indiferent dacă îţi vine să consulţi dicţionarul-ele tot timpul, inclusiv şi poate mai ales pentru cuvinte banale, a începe să traduci înseamnă a uita în special limba-sursă, aceea din care traduci.
 
De ce? Pentru simplul, banalul, repetatul şi răsrepetatul, dar încă ne-omologatul fapt că nu există, în sens substanţial, limbi, că limbile sînt, tocmai, nişte "cutii cu scule" şi, deci, nişte spaţii de traductibilitate, nişte margini/marje de joc, şi, corelativ, că fiecare act textual, fiecare intervenţie în limbă, fiecare, deci, ceea ce, pur convenţional, numim "carte", este o limbă, o singularitate idiomatică, o re-limbă.
 
Noi traducem singularităţi textual-linvistice, deci limba de tradus nu e franceza, engleza, germana etc., ci textul, cartea cu pricina: singularitatea (re-singularizarea idiomatică a oricărei limbi, de-idiomatizarea limbii). Căci dacă n-ar fi "limbi în limbi", cărţile, manifestările actului literar nici nu s-ar cere traduse, nici n-ar putea fi traduse - deci nici n-ar ajunge să fie scrise. Scrisul se cere tradus. Dar pentru că este în sine o limbă, o "performare" a limbii. (Dar despre utilitatea traductivă a gramaticii generativ-transformaţionale, cu dualismul ei adîncime/suprafaţă, nu cred că putem să dezbatem aici.)
 
Cum traduc, deci? În ceea ce mă priveşte, încerc tot mai mult să separ, atît cît se poate (căci niciodată nu se poate total, pînă la capăt), să prezerv, în traducere, actul propriu-zis al scrisului, care devine, în felul acesta, ultim (am putea spune chiar" suprem). Astfel încît, pentru a putea să traduc scriind scrisul, o importanţă tot mai mare din procesualitatea traducerii a căpătat-o, în timp, pregătirea, cercetarea, analiza separată, distinctă - atît cît se poate separa şi distinge, şi, veţi vedea, nu se poate niciodată total -  a textului.
 
Dacă fiecare carte este o limbă (dacă literatura n-ar vrea să rescrie limba, să reinventeze limba ca atare, nici n-ar apărea, ca idee măcar!), o tensiune, o dramă cu limba, o re-creare a limbii, o re-punere a limbii în stare genetică (şi genezică), o reînvăţare a limbii, a vorbitului şi a scrisului, atunci este absolut firesc să cauţi, tot timpul, mai ales cuvintele uzuale, care, în "noua" limbă, în re-luarea, în "reiniţializarea" oricărei limbi care e orice carte, îşi reinventează, tocmai, uzajul.
 
Veţi spune: da, asta e valabil (poate!) pentru poezie, care este uz intensiv şi intensional al limbii, dar pentru proză?! Pentru tot! Din două, una - dar pînă la urmă totuna: dacă nu simţi nevoia să cauţi în dicţionar, adică să reflectezi în primul rînd la cuvintele uzuale, adică să interoghezi însăşi banalitatea limbii (banalizarea limbii prin uzaje), fie nu traduci, fie ceea ce traduci poate fi o carte, dar nu este literatură. Punct.
 
Cel mai atent sînt, deci, la cuvintele aparent cunoscute, la falsa impresie de déjà-vu (analizată deja de Bergson, cel puţin în Energia spirituală, pe care am tradus-o de mult, şi care - eveniment! - beneficiază, de curînd, de o nouă traducere, nu ştiu cît de bună, n-am verificat), căci dacă déjà-vu ar fi, cartea cu pricina nici n-ar mai fi, scriitorul nici nu s-ar mai fi apucat să o scrie, adică să traducă el însuşi, în spaţiul propriei limbi, declanşînd şi recunoscînd, dînd curs, în felul acesta, liniei de productivitate infinită care este însăşi cultura: traducere peste traducere şi după traducere.  
 
În literatură, deci în traducere, nu există banalitate sau déjà-vu.
 
În cazul cărţii la care traduc/scriu acum, şi care nu e teorie, filosofie, gîndire-în-limbă, ci un roman politic extrem de intens, aproape insuportabil, încerc, de exemplu, să văd ce este invenţie lexicală şi ce "doar" preluare, "citare" argotică (meta-citare simptomatologică a uzajelor sociale). Încerc, altfel spus, să determin, de la caz la caz, frază cu frază, distanţa de întrebuinţare-preluare şi pe cea de invenţie. Şi consider că, în cazul limbii singulare care este această carte a acestui autor, tocmai tensiunea dintre argoul preluat, "citat" (meta-mimetism lingvistic) şi argou inventat, "plauzibil", e determinantă, nucleul generativ la nivel lingvistic.
 
Cercetarea asta îmi ia mult timp şi multă energie. Mi se pare însă că este mai bine să procedez astfel pentru a putea, într-un final, să pot ajunge să (trans-)scriu scrisul fără a mă întrerupe, aproape ca autorul, în locul - topologic - al lui. Ca traducător, nu fac decît să explicitez, etalînd-o, o fază mai mult sau mai puţin invizibilă sau mai mult sau mai puţin inconştientă în cazul autorului, care reprezintă tocmai ecuaţia creaţiei şi a creativităţii sale. Asta vede, de cele mai multe ori, traducătorul, asta propune el spre vizualizare culturală, şi de-asta, deşi traducerea e interpretare, ea nu coincide nici cu cea a autorului însuşi, nici cu aceea a criticului, care nu "scrie scrisul", ci separat, direct meta-scrisul. Se pare, dacă-mi aduc bine aminte, că G. Călinescu ar fi fost odată surprins trans-scriind din Odobescu, pentru a-i intra în frază, în stil: un critic autentic ştie să dea traducătorului ceea ce e numai al traducătorului. Ce vede şi ce desfăşoară, intensie în extensie, traducătorul nu vede, nu e obligat să vadă nimeni: nici autorul, nici criticul (interpretul "acreditat"). Iar - repet - cine nu vede asta fie nu traduce, n-a ajuns la traducere, fie nu traduce literatură, adică traducere: nu e în "chestie". Traducerea este o perspectivă de cercetare specifică de care cultură are de multă vreme mare nevoie.
 
Dar, surpriză: şi după ce ţi se pare că ai identificat toate dificultăţile, cînd ai trecut, aşadar, la scrisul "propriu-zis", la scrisul "de plăcere", la faza mistică de hybris auctorial a traducătorului, a "traducautorului", întotdeauna, dar absolut întotdeauna va mai fi nevoie să cercetezi, gradul de aparentă banalitate şi de fals déjà-vu acoperă, de fapt, întregul text, adică şi zone, puncte imposibil de detectat în faza pe care ai fi vrut-o preliminară, anterioară, pre-scriptică, de cercetare.
 
Ideal, la limită, ceea ce arată traducerea este că fiecare cuvînt din noua limbă, din noua reinventare a unei limbi care e orice carte de literatură, poezie-proză-gîndire, trebuie cercetat, căci este altfel, "insolitat". Nimic nu poate trece de la sine dintr-o limbă în alta, şi asta pentru simplul motiv că de la început nu a trecut de la sine în textul original(r), prim, în reluarea reinventării limbii ca nou act textual, de (auto-)traducere a unei limbi în "ea însăşi".
 
Şi este de datoria traducătorului să vadă şi să respecte asta, dar şi, apoi, s-o arate şi celorlalţi, desfăşurînd însuşi inconştientul creator, creativitatea traductivă a inconştientului.
 
Inconştientul e traducere, altfel spus traducerea e mai mult (şi poate chiar altceva) decît traducere, traducerea se (meta-, arhi-) traduce (pe) ea însăşi, iar traducătorul trebuie să meta-traducă, adică să incarneze, să trăiască, să inspecteze şi să refacă tocmai "traductivitatea" inconştientă, inconştientul-traducere.
 
Traducătorul este, antropo-topologic, pe locul, în postura şi în poziţia a ceea ce numim "inconştient", dar ar trebui să numim, poate, tocmai traducere: cutia "neagră" a traducerii.
 
De aici, poate (sigur!), şi cenzura care tinde să refuleze, cultural, traducerea.
 
Şi tot de aici, nevoia urgentă a unei reflexivităţi a(supra) traducerii, deci a unor meta-discursuri analitice care să-şi ia în mod explicit şi programatic traducerea ca obiect strategic, ca pîrghie pentru nişte descoperiri asupra omului pe care, în stadiul actual, doar le putem bănui importante, dar care s-ar putea dovedi decisive, epocale chiar.
 
Collège International des Traducteurs Littéraires, Arles