Omul invizibil (şi complicitatea artei)

Mă pregătesc să scriu despre ceea ce aş putea numi pre-bienalizarea sau pre-/ante-/deja-globalizarea artei contemporane, în condiţiile în care 1) totul, în arta contemporană, se întîmplă în categoriile (transcendental) gramaticale, deci de gîndire, ale limbii engleze, şi 2) în măsura în care, spre deosebire de "arta plastică" sau de "artele frumoase", aşa cum îşi spunea în trecutul modernităţii ei această activitate care azi se (pe sine) cheamă "artă contemporană" sau simplu, "artă", în condiţiile deci în care în trecut textul, scrisul nu făceau parte din activitatea artistică, spre deosebire de azi, cînd se poate spune nu doar că arta a integrat scrisul, ci a ajuns chiar să depindă, poate inconştient, de el, fiind deja o artă textuală, de vreme ce de foarte multe ori trebuie să se proiecteze, adică să se pre-(de)scrie ca proiect în limba engleză. E o capcană asta, o "pată oarbă" nereflectată a artei contemporane, la care artiştii nu ştiu cît reflectează, dar care s-ar putea să le pre-dezarmeze arta, adică să-i facă, poate fără ca ei să ştie şi să vrea, complici la ceea ce, declarativ, mulţi dintre ei critică şi denunţă: condiţia globalizată a artei. O întrebare: gîndim-ne exprimăm, adică creăm, producem mai degrabă "flexionar" sau mai degrabă "aglutinant"? Artişti, asociaţi-vă traducători, învăţaţi să faceţi ceea ce oricum faceţi, să traduceţi, şi veţi descoperi lucruri care pur şi simplu - pun pariu! - vă vor relansa arta, care deja, vai, şi nu doar din afară, ci dinăuntru, manifestă un efect de închidere, un "efect de seră"...  
 
Dar nu, nu despre asta vreau să scriu azi, deocamdată.
 
Azi vreau să scriu despre un fapt simplu, banal, trivial, la vedere, minuscul. Invizibil - căci tocmai despre o invizibilitate e vorba.
 
Vreau să scriu despre faptul că rareori, la lansările de carte ale unor autori ne-români din România, sînt invitaţi să vorbească traducătorii acelor cărţi. Or, ce vreau să spun e că în Franţa, de pildă, o asociaţie profesională a traducătorilor intitulată ATLAS dezvoltă întîlniri cu cărţi şi cu autori străini prin intermediul traducătorilor lor, traducătorul ţinînd locul autorului, fiind şi pe faţă, la vedere, cel care îl intermediază pe autor. De ce să rămînă traducătorul doar în paginile cărţii, după ce a dus munca cea mai grea, tocmai el, care are un contact privilegiat cu o carte şi cu un autor, şi să nu fie folosit pentru a spune ce nu vede nimeni, autor în locul autorului ("în locul": pars pro toto, dar şi dislocare, deportare)?
 
Traducătorul este singurul alt scriitor al cărţii în afară de autorul propriu-zis, el este deţinătorul unei experienţe unice, dar care pînă acum este lăsată să se piardă, nu e folosită, "exploatată".
 
Problema e însă că traducătorii înşişi nu ştiu încă ce ştiu şi ce sînt, ce fac, nu-şi "realizează" (în toate sensurile acestui cuvînt) experienţa, adică nu sînt atenţi la ea, nu şi-o (şi nu se) obiectivează.
 
Altfel spus, traducerea este încă lipsită de autoreflexivitate (epistemolgică, culturală, politică, politico-culturală) şi de conştiinţă (critică) de sine, adică nu (se) constituie (ca) o disciplină.
 
De aici, desigur, ca efecte automate, lipsa de autonomie, adică invizibilitatea socială, culturală, politică a traducerii şi a traducătorilor.