Van Gogh, linia politică (frîntă său frămîntată)

Nu puteam să-mi închei sejurul din 2017 de la Arles, New Arles (pentru că devine, din antic, extrem de nou, mai ales prin implantarea artei contemporane, dar asta e o poveste pe care o voi spune separat) fără să trec pe la Fundaţia Van Gogh. Şi să mă minunez, o dată în plus, în faţa liniei, a liniilor, a tuşelor-contur, ceea ce reprezintă o indistincţie cu adevărat revoluţionară, dar, aşa cum se întîmplă cu adevăratele revoluţii, inaplicabilă, deci absolut unică, singulară, idiomatică, inexportabilă: metoda de cercetare-expresie a lui Van Gogh.

La Van Gogh, linia nu e (aproape) niciodată continuă, sau cînd este, totuşi, continuă, este o linie nu atît sinuoasă, cît tumultuoasă: contrariul liniei line, fals unificatoare dar autentic reductive, globalizante, a designului. Van Gogh desenează pictînd, mai mult, desenează cu culoare, prin culoare, ceea ce e imposibil.

Linia ruptă, contur din haşuri, sau linia tumultoasă, expusă, linie-simptom sau linie-grafic, este o linie politică, pentru că exprimă forţe în conflict, de fapt nu, şi mai radical, adică şi mai politic: forţă versus absenţa forţei, ceea ce este lipsit de forţă (proprie) fiind expresie a forţei, revenindu-i rolul (şi datoria - patriotică) de a exprima forţa, forţele, conflictele lor. Deci faptul că forţele nu se pot avea, deţine, ci doar exprima, ca medium posedat. De aici, linia eminamente politică a lui Van Gogh. Nu există decît forţe şi conflicte de forţe, dar expresia lor, "vizualizarea" exprimă tocmai absenţa forţei şi posedarea de către forţe. Linia zbuciumată ca front posedat al forţelor.

Ce e continuu la Van Gogh se expune, e bătut, e rupt, îndoit (vezi culegătorii de cartofi după Millet, care sunt rupţi politic în cel mai meta-fizic sens, sau corbii, care sînt linia ruptă, linia politică în sine, conflictul de forţe devenit semn şi autonomizat, desprinzîndu-şi şi luîndu-şi zborul ca să bîntuie abstract lumea: după care nu mai poate să urmeze decît sfîrşitul), dar înmulţit, Van Gogh multiplică schijele, fragmentele de linie ruptă, şi desenează, pictează cu ele, cu ruptura şi cu rupturile, cu linia frîntă de forţe. Acesta e eroismul lui. Care, ca în cazul lui Ulise, are nevoie de viclenie.

Iar asta e o strategie existenţială: viaţa artistului ca mod de utilizare a vieţii, Formula: Perec.

La Van Gogh, conturul, graniţa fiinţei şi garanţia identităţii individuale, este fie făcut(ă), cu greu, eroic, din rupturi, din frînturi, fie este o linie existenţială tumultoasă, zbuciumată, exprimînd altceva decît ceea ce desenează, ceea ce delimitează: exteriorul (cosmosul), nu interiorul, interioritatea dintotdeauna deja devastată.

Priviţi, totul e acolo, în faţă, aici, de faţă.