Ce face Alice Neel? Vreau să spun: ce face pictînd, aşa cum un scriitor face scriind, un muzician face muzicînd şi etc., etc-izînd? Dacă n-ar fi faceri, acţiuni, operaţii, intervenţii, proiecte şi realizări (proiecte realizate ca proiect), artele nu ar fi. Nu în sensul că sînt acţiuni deturnate, ci, tocmai, dimpotrivă, că sînt acţiunea primă, esenţială, simplificat arătată, dar care nu poate fi efectuată altfel (altfel decît protejînd lumea de ea însăşi). N-am să încetez să spun şi să repet: arta este întotdeauna la propriu, facere şi acţiune, doar noi, receptorii ei - tocmai ca să nu devenim utilizatori, ca să nu-i primim şi să-i preluăm "sugestiile" -, preferăm s-o interpretăm, adică s-o tratăm metaforic, ţinînd-o (punînd-o) a distanţă şi neutralizînd-o. Interpretăm ceea ce ne interpelează.
Alice Neel "scurtează" personajele. Asta pentru că pictează în primul rînd portrete, întotdeauna întregi, după care le "tasează" părînd a le expedia pictura, ca execuţie, membrele (în special picioarele, dar şi mîinile - şi ce mîini!), a le supune unui tratament de atrofiere plastică. Nu "taie" persoanajele, le preia şi le redă întregi, dar le tasează-atrofiază marginile.
Şi atunci acestea devin, nu integral, ci la margini, un fel de păpuşi, de jucării, la limită nişte caricaturi. La limită la propriu: la margini. Corpul e micşorat, dezechilibrat, disproporţionat în avantajul capului, a feţei - şi, opus, al mîinilor. Intervenţie anatomică: mîinile sînt Schiele - vezi epocalul portret al lui Andy Warhol din 1970, o capodoperă.
Prin acest contrast faţă / corp, Alice Neel dirijează destul de clar şi de autoritar privirea. Prin asta, pictura ei e literal revoluţionară, cu proiect (implicit sau implicit, intenţie sau efect, nu contează) clar umanist: modernism răspicat, fără false probleme. (Aproape) numai portrete, oameni, iar din acestea, doar faţa, dar prin contrast expus. Restul, "periferia", "marginile" fiinţei rămîn, adică sînt lăsate clar, vizibil, la vedere neterminate, sau caricaturizate. Dar nu expune asta tocmai tragedia intrinsecă a comunismului istoric?
Alice Neel pictează rapid, economic, atît cît este nevoie: pictură săracă la propriu, de fapt pictură economică, economicoasă, propriu-zis (din nou) comunistă: de penurie şi de avarie. Pictură "raţionalizată" şi poate chiar "ecologică" (în ciuda tratamentului la care sînt supuse programatic marginile, periferiile): fără risipă de resurse şi energie. Pictură strictă. Dar şi strict pictură.
Revin: portrete schieliene de mîini, mîinile la Neel sînt Van Gogh şi Schiele. Mîinile lui Neel sînt şi energice, dar şi moarte. Ca liniile sau copacii la Van Gogh: posedate, puternice, dar graţie unei forţe străine, din afară, care le posedă, depăşindu-le. Mîini "mediumnice". (Geneza semnului: forţa copleşitoare, orice semn e simptomul unei forţe, al unei posedări şi al unei posesii.) Ambiguitate boală / putere.
Seria semnificantă: comunism intrinsec (operaţional) - producţie materială - mîini. "Ecuaţia" Neel.
O foarte interesantă performare politică a modernismului pictural, dar fără avangarde, fără detaşare: modernism pictural funcţionalizat, "instrumentalizat", mai bine spus utilizat, stăpînit.
Un adevărat realism socialist, dar fără propagandă extinsecă: om, faţă, mîini, economie de mijloace. Umanism revoluţionar. Fără idealisme. Comunism trăit (şi exprimat) artistic. Să nu exagerăm, însă.