Cu apa până la gât

Specialist în ştiinţe de mediu, cu experienţă de peste 10 ani în jurnalismul de profil şi 17 ani în consultanţa de mediu, Daniele Pernigotti este autor a numeroase cărţi şi articole pe tema schimbărilor climatice. Prezent ca jurnalist de specialitate la cele mai recente ediţii ale COP (Conferinţele anuale ale Naţiunilor Unite pe tema schimbărilor climatice), Pernigotti aduce informaţiile cele mai proaspete direct de la autorităţile din domeniu şi le explică pe înţelesul publicului.

Calendarul simbolic terestru

Minţii noastre nu-i este uşor să admită cât de recentă este într-adevăr istoria omului în raport cu apariţia vieţii pe Pământ.

A reuşit să ne amintească acest lucru, cu un articol foarte eficient, David Attenborough. Marele redactor ştiinţific a comparat intervalul de timp care se întinde de la apariţia primelor forme de viaţă până astăzi cu un ipotetic an solar, unde durata fiecărei zile ar fi egală cu 10 milioane de ani. Conform calendarului său, primele forme de viaţă unicelulare complexe, dotate cu nucleu, ar fi apărut în preajma lunii iulie şi vertebratele terestre mult mai târziu: abia după jumătatea lui noiembrie. Ar trebui să aşteptăm însă până pe 31 decembrie ca să vedem apărând primele urme ale omului. Şi abia la miezul ultimei zile a anului drumul omului începe să se despartă de cel al maimuţei.

Homo sapiens, în fine, intră în scenă abia cu douăzeci de minute înainte de sfârşitul anului. Dacă, apoi, am vrea să plasăm în calendarul nostru simbolic terestru revoluţia industrială, perioada care a marcat în mod indiscutabil dezvoltarea tehnologică a lumii în care trăim, ar trebui să oprim cronometrul cu două secunde înainte de miezul nopţii.

Imaginea existenţei omului, de la viaţa în peşteri la zborurile în spaţiu, în acest punct al dezvoltării vieţii pe Pământ, ar trebui să constituie, pentru întregul gen uman, un puternic imbold pentru schimbarea de perspectivă, pentru acea scufundare purificatoare, asemănătoare botezului, necesară înfruntării unei provocări uriaşe a schimbărilor climatice. Într-adevăr, abia în ultimul minut al calendarului nostru imaginar al vieţii o singură specie vie, caracterizată de o răspândire fără egal în comparaţie cu alte forme de viaţă complexe, a început să domine asupra tuturor celorlalte. O creştere a populaţiei care a ajuns să fie exponenţială, aşa cum se întâmplă la coloniile de bacterii cultivate în laborator cu un exces de substrat alimentar, astfel încât hrana să nu reprezinte în niciun fel un factor care le limitează dezvoltarea.

Să ne gândim, de exemplu, că, de la jumătatea secolului trecut până astăzi, Bangladeshul şi-a cvadruplat populaţia, ajungând la aproximativ 160 de milioane de locuitori.

Mi se pare neliniştitor să mă gândesc la faptul că populaţia planetei s-a dublat practic din momentul naşterii mele până la cel în care scriu această carte. Sau că mai puţin de un miliard de persoane, care locuiau Pământul în epoca primului motor cu aburi, a fost menit să facă un salt la aproximativ 9 miliarde la jumătatea acestui secol. O adevărată colonizare a habitatului care nu a cruţat niciun loc de pe planetă, graţie acelei trăsături învingătoare a speciei umane pe care un geniu ca Charles Darwin o identificase drept element esenţial al evoluţiei: capacitatea de adaptare.

Trebuie însă să facem o precizare necesară. Adaptarea de care vorbim în acest capitol este factorul biologic, strâns legat de evoluţia speciei.

Despre conceptul de adaptare ca factor tehnologic necesar confruntării schimbărilor climatice vom vorbi în capitolele următoare.

Bine aţi venit în Antropocen

Marea capacitate de adaptare (biologică) a speciei umane este confirmată de faptul că suntem unica specie vie complexă care a colonizat toate mediile climatice ale Pământului, de la zonele glaciare la cele deşertice, trecând prin păduri şi savane. Dar omul a făcut şi mai mult, demonstrând că poate, prin absurd, să depăşească chiar teoria lui Darwin. Nu s-a limitat la adaptarea la mediu. A demonstrat şi că ştie să-l transforme radical în folosul şi spre consumul propriu: o capacitate pe care nicio altă specie de pe Pământ n-o avusese niciodată. A făcut asta având un parcurs gradual, început cu 2-3 milioane de ani în urmă cu folosirea primelor ustensile şi apoi, cu aproximativ 400 000 de ani în urmă, cu controlarea focului. Atunci impactul asupra mediului nu era însemnat datorită combinaţiei celor doi factori: natura activităţilor umane, pe de o parte, şi densitatea şi extinderea reduse ale prezenţei umane, pe de altă parte.

Procesul de transformare semnificativă a mediului a început cu aproximativ 10 000 de ani ani în urmă, când în Orientul Mijlociu începe să se răspândească agricultura.

Ceea ce, pe lângă faptul că a dus la o altă utilizare a solului, devine şi un element fundamental pentru urbanizarea şi creşterea populaţiei.

Revoluţia industrială este însă cea care, multe secole mai târziu, va marca adevărata schimbare de ritm în raportul dintre genul uman şi planetă. Din acest moment creşte exponenţial capacitatea omului de a modela mediul în care trăieşte. Până atunci schimbările erau limitate la utilizarea solului, pentru a favoriza răspândirea agriculturii şi păşunatului, care încurajează la maximum transformarea pădurilor în deşerturi sau dispariţia unor specii de animale.

Odată cu dezvoltarea tehnologiei, modificarea teritoriului s-a produs cu o viteză tot mai mare, în măsură să altereze radical mediul în care trăim. Omul a deviat cursul râurilor, a construit diguri, a făcut locuibile terenuri înainte ocupate de apa sărată şi a deschis canale prin care s-a făcut legătura între mări ce nu avuseseră niciun contact anterior.

În interiorul continentelor a ajuns să distrugă munţii în scopuri extractive sau, ca să faciliteze mobilitatea, să acopere artificial enorme suprafeţe de teren, făcând solul impermeabil şi modificând hidrografia locală.

Cu ajutorul tehnologiei au fost create reţele independente şi cu scopul de a transporta materii prime, energie şi informaţii. Gaz, petrol, apă, surse de energie şi date călătoresc pe vaste suprafeţe ale planetei în interiorul unor ţevării şi cabluri speciale. La acestea trebuie apoi adăugate reţelele de transport ale fiinţelor umane, precum străzile, căile ferate, canalele virtuale de legătură aeriană reprezentate de zecile de mii de rute cu ajutorul cărora sunt conectate deja toate principalele oraşe ale lumii. Un mic şi duios gând merge şi către reţeaua de piste de biciclete, cu o întindere infinit mai mică decât cele de transport clasice, dar de importanţă esenţială pentru transportul urban, astfel încât urmează să se bucure de o dezvoltare tot mai mare. Fiinţa umană a dobândit o asemenea capacitate de a modifica mediul care o înconjoară, încât a trebuit să inventăm o nouă eră geologică: Antropocen, al cărei început simbolic a fost revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Accesul uşor la rezerve enorme de energie şi, evident, rapida dezvoltare tehnologică ulterioară au dus la o creştere fără precedent a speranţei de viaţă şi la condiţii mai bune de sănătate, cel puţin pentru o parte a populaţiei.

Cealaltă faţă a medaliei acestei dezvoltări spectaculoase este însă devastatorul impact ecologic la scară globală, foarte adesea caracterizat de adevărate "reziduuri" ale bunăstării, cele aproximativ 11 miliarde de tone deşeuri solide sau cele 32 de miliarde de tone de CO2 emise în atmosferă în fiecare an. Asemenea cifre, în fond, îl transformă pe omul modern într-un adevărat factor geologic în stare să modifice mediul fizic care-l înconjoară şi care justifică crearea termenului "Antropocen".

Risc de involuţie?

Era Antropocen este rezultatul combinării dintre imensa cantitate de energie devenită disponibilă din resursele fosile şi capacitatea intelectului uman de a o exploata pentru utilizări tot mai extinse.

Conştientizarea acestei puteri a contribuit însă la a genera şi un sentiment de omnipotenţă în raport cu echilibrele chimice, fizice şi biologice ale planetei. Deci, în totală opoziţie cu sentimentul de umilinţă care ar trebui să-i caracterizeze pe cei care sunt conştienţi că au apărut pe Pământ în ultimele minute ale anului, conform imaginarului, dar sugestivului calendar al lui Attenborough.

Revenind pe planul teoriei evoluţioniste, există un aspect care trebuie precizat. În cazul schimbărilor climatice, marea noastră capacitate de adaptare, dintotdeauna cheia succesului evolutiv al speciei umane, riscă să se transforme de-a dreptul în opusul său, adică într-un element involutiv.

Referitor la asta merită menţionată ideea psihologului Daniel Gilbert despre rapiditatea cu care are loc schimbarea climatică. Climatologii sunt îngrijoraţi pentru că transformările se confirmă tot mai rapid. Gilbert, ca cercetător al naturii umane, consideră, dimpotrivă, că problema constă tocmai în lentoarea unei astfel de schimbări, pentru că atunci când fenomenul are loc lent şi gradual, tendinţa este să i se ignore percepţia dinamică.

Să ne gândim la simpla comparaţie a legăturii noastre cu plantele. Creşterea lor lentă şi constantă scapă percepţiei noastre zilnice şi adesea ajungem să observăm variaţia lor de dimensiune doar după câţiva ani. Dimpotrivă, când o plantă este tăiată, percepem schimbarea clară şi rapidă nu doar vizual, ci de-a dreptul la nivelul stării noastre emotive.

Acelaşi discurs pentru gheţari. În general, percepem cu mai mare forţă emotivă şi fixăm cu mai multă uşurinţă în memorie o mare masă de gheaţă care se dezintegrează în apele Oceanului Arctic, chiar dacă poate face parte dintr-o normală variaţie legată de ciclul anotimpurilor, în comparaţie cu graduala şi implacabila retragere a gheţarilor continentali. După Daniel Gilbert, problema constă tocmai în faptul că suntem înclinaţi să acceptăm fenomene care au loc lent şi constant şi pe care nu le-am accepta niciodată dacă s-ar întâmpla, în schimb, pe neaşteptate.

Consecinţele acestei dinamici mentale aplicate la schimbarea climatică riscă să fie nimicitoare. Dacă abilitatea de adaptare a omului are o viteză mai mare decât cea cu care se confirmă variaţiile climei, există pericolul serios de a pierde percepţia în termeni de experienţă personală a transformărilor în curs de desfăşurare.

Să ne gândim, de exemplu, la cum este trăită o zi de iarnă deosebit de blândă, cu temperaturi mult peste media anotimpului. Predomină mai degrabă plăcuta senzaţie legată de neaşteptata căldură, decât îngrijorarea pentru o temperatură categoric anormală în comparaţie cu media. Este un semnal de alarmă al schimbărilor climatice în curs de desfăşurare pe care însă nu reuşim să-l percepem. E ca şi cum marea noastră capacitate de adaptare la climă şi la mediu ar orienta atenţia noastră doar către prezent, minimalizând importanţa experienţelor trecute. La care se adaugă convingerea lui Dale Jamieson conform căreia creierul uman a evoluat ca să se concentreze asupra prezentului şi nu asupra viitorului îndepărtat.

În cazul climei, a nu reuşi să observi creşterea copacului din cauza concentrării noastre asupra prezentului ar echivala cu a accepta, la nivel subconştient, că transformările succesive, de-a lungul timpului, ale climei, sunt normale, subestimând realitatea tuturor confirmărilor.

Motiv pentru care apelurile îngrijorate ale oamenilor de ştiinţă asupra existenţei schimbării climatice ajung să fie interpretate ca excesiv de alarmiste şi o parte a opiniei publice continuă, inconştient, să nege, de parcă ar fi lovită de un fel de "anestezie socială" tocmai din cauza gradualităţii care o caracterizează. Cât timp nu apar nişte situaţii neaşteptate, ca doborârea copacului pe care am luat-o ca exemplu, care creează un moment de trezire bruscă a opiniei publice.

Este ceea ce s-a întâmplat în Australia în 2007. Ţara fusese lovită de o secetă îngrozitoare, cea mai rea din ultimii 100 de ani, şi asta crease un val de profundă îngrijorare în rândul populaţiei.

Acest sentiment probabil că a convins o parte decisivă a alegătorilor să-l abandoneze, după 11 ani, pe negaţionistul John Howard în favoarea lui Kevin Rudd, foarte implicat în sfera schimbărilor climatice. În discursul de sărbătorire a victoriei, Rudd subliniază incapacitatea adversarului de a citi noile provocări ale viitorului, el însuşi având pe lista de priorităţi pe primul loc problemele schimbărilor climatice şi ale apei. Consecinţa este că pe 2 decembrie, ca prim act de guvernare, Kevin Rudd ratifică Protocolul de la Kyoto, atribuind Statelor Unite întâietatea de unică ţară industrializată care n-a aderat la tratat

Experienţa australiană te duce cu gândul la faptul că numai situaţiile episodice extreme pot, în mod real, să stimuleze în opinia publică motivaţia necesară să sprijine politicile mai ambiţioase de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

În acest sens, probabil că seceta excepţională care a lovit California şi Arizona în aprilie 2015 va putea avea mai mare efect asupra opiniei publice decât documentele precise şi previziunile asupra climei ale NASA şi NOAA.

Rapiditatea cu care genul uman a reuşit să se adapteze în timp şi în spaţiu la noile condiţii de mediu a fost, fără îndoială, o esenţială trăsătură evolutivă a speciei noastre şi, deci, un factor de succes pentru umanitate. Astăzi, însă, suntem chemaţi să ţinem cont de cealaltă faţă a medaliei, pentru că uşurinţa cu care lăsăm în urmă amintirea condiţiilor climatice, chiar şi ale celui mai recent trecut, riscă să anuleze conştientizarea etapei de gravă schimbare pe care o traversăm, cu pericolul de a transforma chiar capacitatea de adaptare într-un factor de involuţie a speciei.

Biata broască

Există o nostimă, dar tragică povestioară, foarte cunoscută celor care studiază ştiinţa climei, care confirmă observaţiile lui Daniel Gilbert despre dificultatea de a percepe schimbările lente şi graduale, întărind posibilele motive care duc uneori la subestimarea strigătelor de alarmă ale lumii ştiinţifice şi la minimalizarea gravităţii schimbărilor climatice în curs de desfăşurare.

Prin intermediul unui ipotetic experiment, pe cât de ameninţător, pe atât de eficient, se poate reprezenta riscul de a nu reuşi să percepem o schimbare care are loc în mod liniar şi nu în salturi. Să ne gândim la diferitele reacţii ale unei broaşte cufundate în apa clocotită. În primul caz, amfibianului i se dă drumul într-un recipient plin cu apă caldă. Şocul termic este imediat perceput de bietul animal ca o condiţie de pericol şi declanşează o acţiune instinctivă imediată care-l face să sară din recipient.

Discuţia este diferită, în schimb, dacă apa la temperatura mediului în care se află amfibianul este încălzită în mod lent şi gradual. În acest caz, broasca tinde să se adapteze continuu, fără să perceapă riscul legat de trendul de creştere a temperaturii apei. Animalul nu încearcă să fugă de pericol, tot mai evident şi îngrijorător în ochii unui observator extern, şi ajunge să moară fiert în apa clocotită.

Evident, deloc nu se doreşte ca cititorul să fie îndemnat să facă acest experiment, dar cazul broaştei este foarte asemănător cu percepţia noastră diferită când cufundăm un membru într-o cadă de baie plină cu apă deja foarte caldă comparativ cu situaţia în care temperatura este crescută în mod gradual în timp ce suntem deja cufundaţi.

Experimentul este eficient pentru a înţelege importanţa de a acorda maximă atenţie lumii ştiinţifice care, ca şi cum ar fi un observator extern la experienţa broaştei sau a braţului nostru cufundat în apă caldă, ne relatează datele obiective despre variaţia realităţii care ne înconjoară.

A nu asculta apelul lor, pierzând percepţia schimbărilor în curs de desfăşurare, sau subestimându-i importanţa, ar echivala cu a face mai mult de 7 miliarde de persoane să simtă experienţa broaştei fierte.


Pe 26 iunie 2017, Daniele Pernigotti vine în România pentru a discuta cu publicul despre realitatea şi impactul schimbărilor climatice. Întâlnirea va avea loc la ora 19, la Seneca Anticafe. Tot atunci se va lansa şi ediţia în limba română a cărţii de mediu Cu apa până la gât, al cărei autor este. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii prealabile la [email protected].

PE CINE ASCULTĂM?
Informaţii despre încălzirea globală vin din toate direcţiile. Problema este una recentă în istoria omenirii, şi în egală măsură, urgentă. Avem nevoie să acţionăm acum, împreună, dar şi în direcţia corectă.

CINE ESTE DANIELE PERNIGOTTI?
Specialist în ştiinţe de mediu, cu experienţă de peste 10 ani în jurnalismul de profil şi 17 ani în consultanţa de mediu, Daniele Pernigotti este autor a numeroase cărţi şi articole pe tema schimbărilor climatice. Prezent ca jurnalist de specialitate la cele mai recente ediţii ale COP (Conferinţele anuale ale Naţiunilor Unite pe tema schimbărilor climatice), Pernigotti aduce informaţiile cele mai proaspete direct de la autorităţile din domeniu şi le explică pe înţelesul publicului.

PROGRAMUL SERII de 26 iunie 2017, la Seneca Anticafe (Str. Ion Mincu nr. 1):
19.00 - 19.45 Daniele Pernigotti: despre aspectele ştiinţifice ale schimbărilor climatice şi implicaţiile politice şi sociale.
19.45 - 20.30 Sesiune de întrebări şi răspunsuri cu publicul.

Mai multe detalii se găsesc pe Facebook.

Evenimentul este organizat de Asociaţia SNK.
Parteneri media: RFI România, Feeder.ro, Green Report, IQAds, LiterNet, Radio Guerrilla, Radio Seven, România Pozitivă, Ştiri ONG, Think Outside the Box.