Numele tău şi alte erezii

Romancieră şi poetă, Ilinca Bernea a scris, de asemenea, piese de teatru şi scenarii de film. Este regizoare de teatru, doctor în filosofie şi artist vizual, cu participări la expoziţii naţionale şi internaţionale. A debutat în anul 2003 cu volumul de proză scurtă Iubiri în cămaşă de forţă, la Editura Cartea Românească. La aceeaşi editură a publicat romanele Legende Androgine (2004) şi Semnul Lunii (2006). În 2017 a primit Premiul pentru Proză al revistei Convorbiri Literare pentru romanul Cutia Neagră, Editura Timpul, 2015. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Alina, o femeie educată, crescută în spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios bărbat musulman, fără studii, şocant de frumos, prin care descoperă dimensiuni nebănuite şi întunecate ale sexualităţii proprii. În ziua în care îi spune că e sălbatic de atrăgătoare, ea devine o fiară. Se prosternează în faţa vitalităţii şi virilităţii lui, a ceea ce timpul şi vîrsta îi răpesc ei. El îi dăruieşte elixirul tinereţii.

Pendulînd riscant între Eros şi Thanatos, Numele tău şi alte erezii este o versiune contemporană a Frumoasei şi Bestia, scrisă cu umor şi dramatism. Este o carte despre cruzimea dorinţei, despre obsesie şi capitulare, despre actualul Babilon occidental, despre confruntarea, pe teren londonez, dintre lumea vestică şi culturile musulmane, despre instinctele bărbaţilor din Orientul Mijlociu, despre absurditatea noţiunii de duşman. O carte despre fanatismul religios şi antireligios şi despre solidaritatea dintre femei.

O odisee a pasiunii şi melancoliei. Un manifest hedonist. O epifanie erotică.


După concertul din Hyde Park, la ora 11 noaptea, poliţia şi jandarmeria adună corpurile inconştiente împrăştiate prin iarbă şi le transportă pe tărgi spre ambulanţele care aşteaptă aliniate frumos, la toate ieşirile din parc. Cât a durat cântarea, pe tot parcursul ei, aburi grei de opiu şi marihuana se ridicau pe deasupra mulţimii care se legăna ca o corabie zgâlţâită de un talaz. Trebuia să îndepărtez norii alburii cu mâna pentru că începuse să mă doară capul. I-am observat şi pe băieţii care asigurau paza că-şi duceau când şi când mâna cu batista la nas. Nu era cazul să se intoxice şi ei. Nu ştiu la ce mai fac atâtea controale dacă n-au de gând să găsească nici un inculpat posesor de substanţe interzise. Caută arme, bănuiesc, caută bombe... Beţia gravă nu e act de terorism, după cum nici să te droghezi ca ultimul aurolac nu se pune ca atitudine anti-socială. E doar libertarianism, mi-a explicat cândva Andrew, iar el e politolog, se pricepe. Eu şi Mathew am stat undeva la margine ca să nu ne pomenim îmbrânciţi sau împinşi de val sau chiar sufocaţi în grămada de trupuri aflate în transă. Nu sunt chiar atât de sociabilă. Câte un vlăjgan se mai prăbuşea la pământ, te mai pomeneai cu câte un meloman vomitând pe pantofii tăi, mai luai câte o doză de bere în cap, dacă nu erai precaut se puteau întâmpla multe. Urma să ne întâlnim cu Bill şi Fanny undeva prin Soho să ieşim la băut, într-o crâşmă numită Cocoşul care a văzut Mangusta. Acolo se derulau întâlnirile grupului şi acolo dezbăteau la greu iluştrii mei umanişti soarta speciei. Erau întâlniri amicale între bătrâni "post-punkeri", "foşti deconstructivişti", "foşti anarhişti" reciclaţi şi redaţi pe brazdă, în spiritul unui socialism moderat şi mai degrabă bun de hrănit polemici nocturne la al treilea scotch decât gurile cu adevărat nemâncate ale celor cărora le era hărăzit. Uneori ne mai vedem şi în Camden, la Sfârşitul Lumii. Mie una mi-era indiferent pentru că mi-erau la fel de nesuferite ambele sedii. Ce-i drept, corespundeau cerinţelor: nu trebuiau să fie posh, trebuiau să aibă un aer neutru din punct de vedere al apartenenţei culturale şi în nici un caz nu trebuiau să fie frecventate de hipsteri cu bărbi lungi şi papioane, adică, practic se impunea să nu aibă nimic în comun cu puburile tipice din Brighton. Aici am fost nevoită să le dau dreptate amicilor. Brighton-ul, atât de adulat de emigranţi şi de turişti, de prea puţin englezificaţii filo-britanici, e un kitsch abominabil, începând cu marele palat ctitorit de nebunul de George al doilea şi sfârşind cu talciocul de pe mal, plin de bogătani extravaganţi şi exhibiţionişti, de perverşi zburdalnici şi joviali, de hippioţi de bani gata şi de ecologişti finanţaţi de babaci şefi de întreprindere sau industriaşi care au apucat să împută bine cu afacerile lor şi natura şi spiritul, oameni serioşi, prea puţin deprinşi cu statul cu burta la soare, dar care, în schimb, îşi permit să sponsorizeze lenea odraslelor. Întotdeauna e de dorit să-ţi speli păcatele prin copii. Ce poate fi mai nobil când eşti petrolist decât să ai un fiu ecologist care iese cu pancarte în campusul universităţii şi joacă rolul de bun samaritean al planetei? Nu întâmplător, fiind complet lipsit de repere în lumea britanică şi de cultura care i-ar fi dat, poate, ceva discernământ, turcul a fost atras, de cum a venit, de ce sclipea mai tare, şi Brigthonul sclipeşte al dracului. Acu' nici nu poate fi incriminat că are gusturi şi simţuri de coţofană, lumea din care vine el e una total anestetică, n-ai ce pretenţii să ai. Şi oricât ne-am chinui noi, ăştia, obsedaţii de cele sfinte în sens estetic, n-avem cum să evităm în acelaşi timp şi snobismul şi anti-snobismul şi elitismul şi snobismul anti-elitist, aşa că ne descurcăm şi noi cum putem...

Cei trei amici ai mei britanici sunt, desigur, atei şi socialişti. Ne ştim de la facultatea la care ţin şi eu acele seminarii mirobolante. Bill e şcolit la Royal Academy şi e lingvist, Matt la Oxford şi Garry, care sociolog, la Cambridge. Nici unul nu e însurat, Bill e cu Fanny, din liceu, şi cu cine pică în paralel, Garry trece printr-un divorţ cu năbădăi şi are o prietenă pe care o frecventează o dată pe săptămână, şi Matt e oficial cu o anume Norma cu care are o aşa zisă relaţie deschisă, adică el se vede cu cine vrea, când vrea şi ea suspină acasă şi bea de stinge, făcând pe eroina şi pe emancipata la revenirea lui... Cum să nu înţeleagă? Aşa e de bun simţ şi raţional, nu suntem monogami ca specie, e firesc, iar noi suntem fiinţe raţionale ce mama dracului! se îmbărbătează ea. Din păcate, însă, e mai greu să se şi masculinizeze şi să-i vină şi ei să iasă cu unul cu şi altul.

Când nu se ocupă de soarta omenirii, cu ocazia băutelor de la Cocoşul cu Mangusta sau de la Sfârşitul Lumii, cei trei amici dezbat, cu şi mai mare înfocare, rezultatele partidelor de cricket. Pentru orice englez respectabil şi educat, duminica e sfântă şi anume începând cu ora zece dimineaţa când debutează transmisiile campionatului de cricket. De data aceasta, însă, subiectul a fost puţin altul.

Bill are un început de chelie, dinţi cu probleme, un metru 90, o moştenire impresionantă şi acţiuni la o mare companie patronată de saudiţi. Matt e şters şi inhibat şi scoate câte un rânjet chinuit ori de câte ori îl priveşte cineva mai mult de 20 de secunde, iar uneori are impresia că e urmărit pe stradă de foşti colegi de liceu pe care îi surclasase cândva, la olimpiade. E foarte galant, e genul care te conduce cu GPS-ul telefonului personal ca să poţi tu să admiri peisajul londonez în tihnă. Garry e un uriaş blând şi simpatic, foarte săritor, pe care poţi conta mai ales la greu pentru că e atât de frustrat şi de nemulţumit încât orice complicaţie din vieţile altora îl încântă şi îi dă satisfacţii, cum te vede într-un rahat mai mare sau egal cu a lui, cum îi vine inima la loc, orice problemă, orice bubă, orice accident care survine în viaţa altuia scot din el bunul samaritean.


Deşi sunt solidară cu criteriile de selecţie a crâşmelor brevetate de membrii clanului de englezi în care am fost adoptată, am o problemă cu locurile în sine. Sunt murdare şi gălăgioase şi foarte întunecoase, dar dacă vrei doar să te îmbeţi perorând zgomotos pe teme politice, sunt bune. Eu sunt cea inadecvată. Bill era deja la Cocoş de vreo jumătate de oră, atunci când în sfârşit a ajuns şi autobuzul nostru, însă venise fără Fanny. Ea avea o indispoziţie, n-avea chef să iasă. Se pregătesc să scrie o nouă carte despre curentul de gândire materialist reflectat în lirica spaniolă interbelică. De fiecare dată când aud de astfel de proiecte îmi imaginez copaci tăiaţi, cărţi lansate cu pompă, date în prostie la critici şi prieteni şi putrezind necitite prin biblioteci, exceptând două trei exemplare care pot fi accesate de studenţii interesaţi de acelaşi subiect în universităţi. Trăim într-o inflaţie de informaţie culturală şi toţi se plâng de ceilalţi că sunt inculţi doar pentru că nu sunt la curent cu lecturile lor. Nici n-ai cum să fii la curent cu lecturile altora. Se produc mai multe cărţi în Londra decât chifle într-o capitală africană. Concluzia serii e că ar trebui să le stea votul în gât naţionaliştilor din Anglia profundă. Ieşirea din UE avea să fie începutul unei mari crize economice şi nu doar atât, susţin cu îndârjire băieţii, iar eu mă prefac că îi ascult, dar în realitate nu-mi stă gândul decât la perna care mă aşteaptă acasă şi care are încă impregnat mirosul frumuseţii mele orientale.

***
Reabilitarea fratelui său mai mic îl costă pe Aden 100 de galbeni, 20 de oi, peste 30 de ore petrecute în aşteptare pe la uşile vizirilor şi reputaţia mânjită pentru totdeauna. Contaseră pesemne şi rugăciunile soţiilor lui. Se spune că, atunci când îţi doreşti un lucru şi te rogi pentru el de 40 de ori se împlineşte şi toate o făcuseră. Reuşi să obţină îndurarea sultanului cu condiţia ca Mehr să nu mai calce niciodată pe front şi să rămână toată viaţa tălmaci de cărţi, decizie care le luă ambilor fraţi o piatră de pe inimă.

Tot răul se trage de la ghiaură! conchise întreaga familie, după eliberarea vinovatului. Ce era mai grav e că, deşi îşi recunoştea păcatul, nu îi recunoştea caracterul păcătos. Se pretase la o faptă nedemnă de un slujbaş al Semilunei, dar pe care n-o admitea ca ruşinoasă sau detestabilă în sine. Nu îl crezu nimeni că făcea acest lucru abominabil încă de la prima expediţie militară în care plecase. Toţi erau convinşi că numai şi numai influenţa malefică a sclavei georgiene era sursa rătăcirii lui şi a comportamentului său inadmisibil. Ceva îi încâlcise mintea şi o făcuse să vadă lucrurile pe dos decât s-ar fi cuvenit. Îi aduseră trei imami să-l lecuiască.

***
Ce e atât de greu? Ce mare scofală? Iei o foaie dictando şi scrii, sau chiar pe tablă, după ce se goleşte clasa, şcoala şi rămâi singură... E un exerciţiu. Se spune că, dacă vezi lucrurile scrise, le înregistrezi mai bine. Chiar şi propriile gânduri, ţi le asumi mai uşor prin scris.

De ce ar fi atât de imposibil să mi-o însuşesc? poate că asta e calea spre purificarea inimii şi împăcarea minţii. Sau invers. Şi ce dacă am fost islamofobă şi încă mai sunt? Te simţi întotdeauna mai în siguranţă şi mai confortabil atunci când spui adevărul. De aceea i-am admirat mereu pe mincinoşii care ştiu să-şi menajeze semenii păstrând doar pentru ei adevărurile dureroase sau care ar putea şoca. Dar unele nu pot fi ţinute, pentru că se zbat în tine, sângerează, ţipă. Trebuie expulzate, scoase cumva la lumină, altfel te terorizează. La noi, în occident, se spune că adevărul te face liber. Adevărul spus te face liber, căci cel nespus este un demon neexorcizat.

Mă vor întreba toţi, pe rând, şi va trebui să mă prezint pregătită pentru orice reacţie, dacă e să spun adevărul. Dar să inventez în locul lui naiba ştie ce, e atât de complicat şi de nedrept! Şi, apoi, nu am nici chef să mint, mi se pare umilitor să trebuiască să mint doar ca să menajez nişte prejudecăţi, voyons!

Creta mi se rupe în mână de cum o înşfac şi dau să scriu primul cuvânt. Mai şi scârţâie ca naiba pe tablă. Primul cuvânt e mai greu, de fapt primele două. "Mă fut". N-a fost chiar imposibil. "Mă fut cu un musulman!" "Mă fut cu un musulman la Londra. Parcă sună mai bine." De fapt fut e un eufemism. Sunt curva lui. OK? Sunt curva lui şi îl iubesc cu disperare".

Nu se moare din asta. Din faptul că o recunoşti, vreau să zic.

Da tovarăşi, am trădat. Am trădat bunătate de cultură umanistă şi educaţie în spiritul dreptăţii şi virtuţii.


Dacă vă închipuiţi că ar fi o situaţie de invidiat aceea de a avea în casă trei neveste, o soră şi o sclavă, ei bine, să ştiţi că ar trebui să chibzuiţi mai bine. Sigur că există şi avantaje, nu neg, dar sunt şi situaţii în care ai prefera să fii tu însuţi un cerşetor sau un sărman închis într-un ospiciu sau într-o puşcărie. Închipuiţi-vă cam ce se întâmplă când nu se iau la harţă în casă, ci în mijlocul bazarului din Istanbul, pentru că fiecare vrea să cumpăr un tip de mirodenii diferit pentru friptura de miel sau fiecare spune despre mătasea aleasă de celelalte pentru feţele de pernă din iç sofalı că are o culoare dezgustătoare sau un model nesuferit. Pe urmă, dacă-i cumperi uneia cercei, cealaltă vrea şi ea, dar mai scumpi şi mai grei, după care prima se supără căci găseşte că un dar mai scump este expresia mai marii tale iubiri pentru cealaltă. Dar cel mai umilitor este când toate acestea se întâmplă de faţă cu negustorii, cu trecătorii, cu toţi cei veniţi la tarabe să se tocmească şi cu sclava care priveşte resemnată şi nu scoate un sunet, lăsându-i impresia că în sinea ei îşi râde de tine, ea fiind, de departe, cea mai capricioasă în felul ei, căci nu-i plac nici podoabele, nici rochiile, nici dantelele veneţiene, nici vazele de jad din China, o interesează doar plantele şi prafurile pe care apoi le pritoceşte în tot soiul de fierturi, în bucătărie, toată ziua. Şi o mai interesează cărţile. Îşi petrece ore în şir în biblioteca mea la ceasurile serii. Ai zice că nu e tocmai femeie. Dar cea din timpul zilei se preschimbă, ca un personaj mitologic, de îndată ce apune soarele.

E greu şi când nu-ţi vezi capul de treburi, când ai un maldăr de petiţii pe birou care trebuie citite, semnate şi redactate în aşa fel încât să poată fi retrimise Sultanului şi nici una dintre neveste nu vrea să priceapă că nu din lipsă de dragoste nu îţi poţi petrece noaptea cu ea şi fiecare în parte îţi stă îmbufnată şi nefericită, atunci când chiar ai timp şi dispoziţie. De aceea, e bine să ai şi o sclavă. Sau când, în toiul unei reuniuni importante de familie, vezi că îşi aruncă priviri otrăvite una alteia sau că rânjesc una la alta de parcă ar fi nebunii de la palatul Topkapi.

Mă întrebam cine orânduise astfel viaţa. Mi se părea că trăiesc într-un tablou făcut de un pictor cu darul exagerării, căruia îi plăcea să-şi râdă de noi, muritorii. Pe de-o parte, ne dădea răspunderea unei munci care n-avea nici o legătură cu felul în care ne era alcătuit sufletul şi, pe de altă parte, ne sădea în inimă chemări pe care nu le puteam urma. Ne dăruia plăcerea în braţele femeilor, dar ne supunea suferinţei de-a le vedea geloase, ocărându-se şi făcându-şi zile amare între ele, pe de-o parte, trăiam cu fericirea de a ne şti iubiţi ca bărbaţi şi pe de altă parte, trăiam cu povara nefericirii lor, pe front ni se cerea să ne arătăm bărbăţia ucigând, iar cei mai mulţi sărbătoreau victoriile violând şi-apoi mergeau acasă şi dezmierdau cu mâinile mânjite de sânge nurii nevestelor. Oare cei mai sărmani dintre sărmani, care trăiau împreună cu câinii pe uliţele oraşelor, fără alt acoperiş deasupra capului decât cerul, nu erau mai liberi şi mai fericiţi, poate? Şi atunci, dacă acoperişul de deasupra capului îţi aducea mai multe griji şi bătaie de cap decât privilegii, dacă siguranţa zilei de mâine nu te scutea de nemulţumirea nevestelor şi încercarea lor de a te manevra, invocând existenţa copiiilor, dacă proprii fii se întorceau unii împotriva altora şi chiar a ta, uneori, nu era oare mai bine cum trăiau cei care duceau în sate o viaţă simplă şi aspră, dar mai puţin lipsită de contradicţii care să îţi întoarcă inima pe dos?


E doar un gol în locul fiecărui simţ în parte, ce văd pare să nu mai aibă nici un sens, ca şi cum n-aş şti unde sunt sau ca şi cum lucrurile pur şi simplu n-ar fi, nu sunt decât o crustă, o aparenţă chioară, o imagine pe un ecran de televizor, ca o reclamă la şampon. De parcă nimicul ar fi luat locul tuturor lucrurilor care compun viaţa, ilicit, şi apare travestit în aparenţele lor. Nici muzica nu cred că mi-ar mai suna în vreun fel. Îmi verific ipoteza şi chiar aşa e. Muzica a dispărut, nu mai sunt decât sunete. Şi dacă-mi dau acum o palmă, n-am să simt nimic, pentru că şi durerea a fost înlocuită de nimic. Nimicul a săpat şi uzurpat totul în mine. Nu va mai fi nimic.

Nu pentru că m-a minţit.
Nu pentru că m-a folosit.
Nu pentru că raportul de putere dintre noi este inacceptabil pentru orice fiinţă umană cu un strop de demnitate.
Nu pentru că am fost un şoricel cu cheiţă în mâna lui.
Nu pentru că mă simt o idioată.
Nu pentru că e musulman şi eu, atee.
Nu pentru că mi-ar sta în gât fericirea lor.
Nu pentru că n-aş putea să înţeleg că era firesc să fie însurat şi că eu am apărut mult prea târziu.
Nu pentru că n-aş putea admite că nevasta şi copilul sunt pe primul plan.
Nu pentru că aş bănui că nevastă-sa îl adoră şi nu e câtuşi de puţin în declin căsnicia lor. Nici pentru că, probabil, ea habar n-are că el şi-o trage cu altele, şi aş fi mai mult decât oripilată ce îi face ei, în primul rând decât de ce mi-a făcut mie.
Nu pentru că ar fi posibil ca ea să aibă habar şi să înghită în sec, ceea ce m-ar scârbi şi mai tare.

Ci pentru că mă supun, dorindu-l, unei nedreptăţi care depăşeşte orice cruzime. Dacă vrei să torturezi o fiinţă umană pune-o să dorească o alta în astfel de condiţii. Situaţia în care mă aflu e infernul cel mai adânc.

Tortura se pedepseşte prin lege. Mă rog, nu în Turcia, dar la noi, pe tărâmurile de la Soare Apune da. Ar trebui creată o instanţă care să te împiedice să te torturezi singur. Sunt un caz penal şi ar trebui să mă oprească cineva. Pentru prima oară în viaţă am spus: I need help. Dar nimeni nu m-a luat în serios pentru că pare că aş gândi coerent, pare că sunt întreagă. Nu sunt.

Mi-a zis, într-un puseu de generozitate, când a avut intenţia să mă elibereze, să nu mă gândesc decât la mine. Asta s-o facă el! E chiar jignitor să-mi ceară aşa ceva. De ce nu îi cere nevestei lui să se gândească doar la ea?

Niciodată n-am păcătuit decât faţă de mine. Religiile nu te previn în această privinţă şi nici o morală a lumii nu te pregăteşte în acest sens. Ţi se spune, pe toate căile, că păcatul e să faci rău altuia sau lui Dumnezeu sau Naturii. Ţi se cere să te lupţi cu tine ca să nu răneşti pe altcineva... Dar eu n-am făcut în viaţa mea un rău altuia.

Şi totuşi cum pot să îmi fac rău mie? E o expresie fără nici o logică. Cine pe cine răneşte? Cine e satrapul şi cine e victima? Să ne gândim: cineva din tine ştie că un singur lucru te poate face fericit şi se luptă pentru asta şi altcineva din tine trebuie să te oprească pentru că acel ceva e imposibil de atins şi strădania în gol te seacă. Care dintre cele două porniri e de blamat? Cea care te împinge pe calea fericirii, care e totodată şi cea a pierzaniei, sau cea care încearcă să te scutească deopotrivă de chin şi de şansa de a fi fericit, fie şi doar o clipă, fie şi doar prin puterea iluziei? Repet, cine e victima şi cine e păcătosul? Dacă orice religie ar reuşi să rezolve acestă banală problemă a păcatului aş deveni religioasă.

Dilema motanului castrat e fără soluţie.

Nu va mai fi nimic pentru că sunt mult prea geloasă. Ăsta e adevărul. Mi-ar sta în gât toată viaţa fericirea lor şi copilul lor şi m-aş simţi ultima javră că-mi stau în gât.


I-am relatat sumar cele întâmplate.
- Mda. N-ai de unde să ştii ce e în capul lui. Oricum n-ai nimic de făcut, nu mai e cale de întors. Vreau să cred că eşti lămurită... Şi să o laşi încurcată. Nu-ţi mai bate capul, Alina, te rog eu...

Când am ajuns acasă, mi-a pregătit baia, cred că a vărsat o sticlă întreagă de spumant în cadă. Mă simţeam pe parcă aş fi fost o refugiată din lumea a treia adusă în civilizaţie. M-a asistat la tot protocolul de îmbăiere. L-am întrebat dacă îl excita să mă vadă goală sau dacă îi inspiram doar compasiune. Mi-a zis că îl excitam. Avea chiar o fantezie în care se făcea că eram Sartre şi de Beauvoir şi scriam la patru mâini o carte despre ideile şi experienţele noastre deviante. Nu mi-a fost clar de la început că vorbea despre sex.
- Eu nu sunt deviantă, să fie clar. Uite, diseară, după ce mă odihnesc puţin, mi-o trag cu tine şi o să vezi că sunt clean.
- Vrei prosopul meu sau să îţi dau altul?
- Garry, tocmai ţi-am făcut o propunere, fă-te şi tu că reacţionezi.
- După ce te odihneşti, diseară, ne-o punem.
- Îmi aminteşti de fostul meu bărbat.
- Ăla de care ai divorţat?
- Ăhă...
- E interesant, pentru că şi mie dialogul ăsta îmi aminteşte de nevastă-mea. De care tocmai am divorţat.
- Uite ce e, poate că aşa sunt toate cuplurile de intelectuali, n-ar trebui să ne speriem...
- O să îmi spui, după aceea, că te-am abuzat, că erai în criză, că am profitat de tine.
- N-am să îţi spun. Nu sunt nevastă-ta.

M-am enervat şi am scos dopul căzii, m-am ridicat în picioare şi am dat drumul la duş. Garry a dat să iasă din baie.
- Uită-te la mine, i-am zis, n-o să te îmbolnăveşti din asta. În decurs de mai puţin de un an mi-am pierdut orice încredere că am să găsesc mijloace să fac un bărbat cât de cât dezirabil să mă frecventeze amoros pentru mai mult de câteva anotimpuri, am pierdut o sarcină şi speranţa de a mai fi mamă biologică, m-am convins că pentru mai toţi tipii de vârsta mea sunt o expirată de care fug rupând pământul, şi mi-am pierdut şi încrederea în propriul instinct care m-a aruncat cu frenezie în braţele unui tip care ar fi vrut să mă taie în bucăţi, dacă era să-şi dea frâu liber pasiunii. În seara asta o să ne-o punem ca să mă conving că viaţa poate fi şi rezonabilă, uneori. Nu zic bună, nu zic minunată, nu zic nici măcar agreabilă, zic rezonabilă, ca englezii. Am nevoie să mă destind şi cred că şi tu. N-o să o luăm nici unul în serios.
- N-o să o luăm!

A dat să mă sărute, când mi-a întins prosopul, dar l-am respins.
- Diseară, am zis.

Nu-l doream nici un pic. Cred că dacă ar fi fost să mă sărut cu statueta africană de pe şemineu ar fi fost la fel. Sau cu borcanul de zacuscă sârbească la care m-am repezit imediat ce m-am îmbrăcat şi am coborât în bucătărie.
- De când ai început să gândeşti aşa... englezeşte? s-a interesat Garry, la masă.
- Asta nu e gândire. E frustrare solidificată în cuvinte şi în idei greşite despre viaţă.
- Şi cele corecte cum sunt?
- Ingenue... Impetuoase... Fără pasiune n-are sens nimic, nu ţi-e clar?
- Doar fabulosul merită trăit?
- Cam aşa ceva. Din momentul în care lucrurile capătă proporţiile pe care le poate măsura raţiunea şi te declari în sinea ta mulţumit de concluzii, e de rău...

Nu ştiu de ce a simţit nevoia să îmi recite din William Blake.

Ce îmi rămânea era să meditez temeinic dacă prefer să mă ţină un englez sau un compatriot, bibelou, prin preajmă, în calitate de complice într-ale culturii, lăsându-mi plăcerea de mă delecta cu lectura în timp ce el şi-o trage cu o divă porno, ori să fiu eu diva porno a unuia căruia i se rupe de onoarea şi cultura mea.

În camera principală, unde era şi masa, doi pereţi erau doar bibliotecă. Tot căuta ceva, în rafturile de sus.
- Nu mi-am adus nici jumătate dintre cărţi, cele mai multe au rămas la nevastă-mea.

Aş fi putut, spre exemplu, să mă cuplez cu unul ca Garry şi să recităm din romantici în fiecare zi... Să trăim ca doi eunuci până la adânci bătrâneţi. Adevărul e că, la prima vedere, Garry m-a găsit apetisantă, abia după ce am deschis gura şi s-a lămurit că pot fi exploatată şi în alte feluri a decis că e de preferat să ne iubim platonic. A gândit utilitarist. Dar ca să poţi fi pragmatic, trebuie să faci cumva să îţi ajustezi dorinţele şi simţirea la ce socoţi că e mai bine. Gândirea, se ştie, e un pat al lui Procust, iar o simţire care intră în el aşa, din prima, şi se lasă uşor domesticită nu era chiar ce mă interesa pe mine.

M-am declarat epuizată la 7 seara şi am zis că trag un pui de somn pe canapeaua din camera de zi, nu mai mult de o oră, după care aveam de gând să mă scol şi să-l frecventez pe Garry, în dormitorul de la etaj. S-a arătat o gazdă foarte bună şi mi-a întins canapeaua, ba chiar s-a gândit el să îmi pună şi aşternut curat, dar n-a avut răbdare să-l transporte şi l-a aruncat de la etaj pe podeaua de la parter care nu mai văzuse mopul de ceva vreme.

L-am auzit la un moment dat foindu-se prin preajma mea, dar n-am fost în stare nici măcar să crăp o pleoapă. Abia pe la unu noaptea m-am trezit şi am luat-o pe scări, am dat să deschid uşa dormitorului să îmi ţin promisiunea, dar i-am auzit sforăitul şi mi-a părut ca avea un sunet tihnit, ar fi fost păcat să îl scol pentru o partidă de consolare din care n-am fi reţinut nici unul nimic altceva decât intenţia nobilă, or intenţia fusese formulată clar, de ambele părţi. Deci ne puteam considera împliniţi.

Eu cu Garry am fi fost cuplul tipic occidental reuşit. Ar fi fost soluţia raţională. Doar că, în mizeria şi naivitatea noastră, eram ceva mai buni, mai sensibili şi mai deştepţi decât unii care ar cădea în capcană. Ne respectam pe noi înşine şi fiecare pe celălalt suficient încât să nu ajungem să ne cuplăm pe cale raţională ca ultimii nenorociţi. Nici nu eram atât de căzuţi.