Sultana Kösem

Citíţi prefaţa acestei cărţi.


Născută la 1 decembrie 1993 la Ankara, Aslî Eke a început să scrie de la o vârstă fragedă. Este atrasă de filosofie, politică şi istoria otomană. A terminat de scris Sultana Kösem în anul 2008, pe când avea doar 14 ani. Romanul este unul fictiv şi departe de a reda în întregime o perioadă istorică.


Eram mai mult ca sigură că acest galion^[i] fusese folosit cu precădere în scop comercial; nu lăzile voluminoase aflate în colţurile prăfuite erau cele ce mă făceau să gândesc astfel. Mirosul greu al mulţimii înghesuite în hambar^[ii] era unul acru, care îţi ardea gâtlejul. La el se adăuga mirosul înţepător de vin şi mirodenii, făcând ca aerul să se prăvălească peste mine asemenea unui nor foarte greu; cu fiecare suflare simţindu-mă parcă tot mai bătrână. Pe măsură ce mirosul acesta punea stăpânire pe mine, deveneam parcă din ce în ce mai mult o parte a navei, vedeam asta...

Privind spre gaura de mărimea unui pumn aflată undeva în tavan, deasupra colţului în care mă aflam, mi-am dat seama că afară se întunecase. Era oarecum ciudat că paşa mă lăsase singură; după toate acele priviri, eram destul de sigură de propunerile pe care urma să mi le facă. Acum însă, închisă în hambarul murdar al galionului, eram târâtă spre tărâmuri necunoscute, iar întunericul, cea mai mare temere a mea, pusese stăpânire atât pe cer, cât şi pe sufletul meu. Mă aflam de-a dreptul în temniţa întunericului, pe care eu însămi o creasem şi din care nu puteam ieşi.

În portul satului fuseseră ancorate două nave şi, chiar dacă nouă ni se păreau foarte mari, amândouă erau considerate mici în comparaţie cu cele din flota otomană. Cu toate că Tinos^[iii] nu era o insulă aflată oficial sub dominaţia otomană, imperiul îşi rezervase dreptul de a deţine nave şi soldaţi pe teritoriul ei. Când spun soldaţi, nu mă refer aici la soldaţii europeni, disciplinaţi şi cu reguli stricte, ci la ieniceri care sunt soldaţii turci renumiţi în lumea întreagă pentru revoltele lor, dar şi pentru atitudinea lor impertinentă. Bineînţeles că atunci când îi vedeam îmi îngheţa sângele în vene, dar în acelaşi timp turbanele şi hainele lor ostentative aveau o latură amuzantă. Paşii le erau precum respiraţia, energici şi ritmici, şi chiar dacă viaţa nu se sfârşea în locurile în care ienicerii puneau piciorul, ea începea brusc să se învârtă în jurul lor. Oricât ne gândeam că, dacă le-am ieşi în cale, acest lucru s-ar putea sfârşi cu moartea pentru noi, nu era deloc aşa, ei nu se enervau atât de uşor. Între noi şi turci nu prea apăreau neînţelegeri; făceam parte din două naţiuni diferite ce convieţuiau în acelaşi sat. Acesta ar fi putut fi un exemplu pozitiv, de pace, pentru războaiele ce se desfăşurau în lumea-ntreagă. Cu toate acestea, am auzit că pe pescarul Nicolae l-au omorât din cauza datoriilor şi, ca urmare a acestei veşti, în sat au fost declarate două zile de doliu. Nicolae nu era considerat un om cu o reputaţie prea bună, dar fără îndoială că moartea unui pescar din Tinos era un motiv de doliu.

Faptul că insula noastră se afla sub protecţia Veneţiei ne aducea anumite avantaje. Insula avea o aşezare favorabilă pescuitului şi agriculturii, iar clima era blândă. Pe timpul iernii, mangalurile^[iv] aprinse erau suficiente pentru a încălzi atât biserica, cât şi mica noastră colibă aflată în apropierea ei, dar să ieşi afară când ploaia lovea Mama Pământ nu era un lucru prea bun. Pe timpul nopţii, marmura albă a bisericii strălucea sub şiroaiele de apă şi, pe măsură ce ploaia se înteţea şi lovea în vitraliile din sticlă de Murano care o înfăţişau pe Fecioara Maria, îmi veneau în minte rochiile mele de dantelă albă, cu mâneci scurte pe care le purtam în timpul verii. Dacă înainte de culcare, când îmi spuneam rugăciunea, nu reuşeam să mă descotorosesc de aceste vise, mă supuneam păcatului meu şi le continuam în pat. Pe timpul verii, când alergam pe câmpurile înverzite a căror frumuseţe nu era cu nimic mai prejos de grandoarea munţilor Tsiknias şi Exobourgo, îmi plăcea să strig de parcă descopeream pentru prima oară locurile cărora le aparţineam: Falatados, casa mea...

Oricât de blândă era clima, de încărcaţi de bogăţii erau munţii şi lipsiţi de orice griji erau locuitorii insulei, situaţia financiară a majorităţii populaţiei nu era considerată prea bună. Aceşti oameni, care în afara pescuitului şi a agriculturii nu aveau o altă sursă de venit, pe zi ce trece se solidarizau tot mai mult unii cu alţii, în lupta lor pentru supravieţuire. Sunt sigură că dacă n-ar fi fost proviziile aduse pe insulă de galerele veneţiene, sfârşiturile de lună n-ar mai fi venit atât de repede. Îndeosebi după vremea recoltei, aceste pământuri roditoare ni se păreau tărâmuri ale exilării, tărâmul oamenilor exilaţi departe de o viaţă ideală. Sunt sigură că fiecărui pescar, meşteşugar, artizan, bogătaş sau cerşetor i se rupea inima când toate navele care intrau în port erau întâmpinate cu entuziasm; această frumoasă insulă, insula noastră dragă, merita oare să fie condamnată la o astfel de invazie? Aceşti oameni care, în ciuda tuturor problemelor, treceau prin portul nostru de câteva ori pe lună şi apoi navigau din nou spre locurile lor natale, nu ezitau să vorbească necuviincios la adresa Tinosului, ba chiar îşi luau libertatea de a pune stăpânire pe insula pe care o dispreţuiau. Fireşte că ei, oameni capabili să anticipeze furtunile pe mare, simţeau furtuna ce se apropia...

Negrul înseamnă doliu. Pentru catolicii^[v] care cred că înveşmântarea în negru şi lamentarea îndelungată îi fac pe oameni să se liniştească, doliul este o alinare în faţa morţii. Pentru văduva şi copiii lui Nicolae, acele două zile au fost o perioadă extrem de lungă şi dureroasă. În satul nostru au mai fost perioade de doliu mai lungi sau mai scurte, dar acum era altceva. Acesta a fost ultimul doliu, ultima rezistenţă în faţa morţii, înainte ca otomanii să ne distrugă satul. Nici când ne-a murit paracliserul nu am trăit un doliu atât de negru. În cele din urmă, toţi locuitorii satului au început să realizeze că doliul nu semnifica sfârşitul, ci un început. Din ziua aceea a început să-mi fie teamă de întuneric, de câte ori se lăsa întunericul, mă cuprindea senzaţia de doliu permanent. Un doliu foarte întunecat şi îndelungat de care nu mă puteam descotorosi. Nopţile îmi păreau mai degrabă nişte condamnări definitive ale întunericului decât începutul dimineţii.

Cu ochii roşii, Maria, una dintre fiicele lui Nicolae, rătăcea ca o albină printre straturile de lavandă care decorau grădina colorată în mov şi verde, trecându-şi degetele prin părul şaten-închis, şi şoptea în timp ce încerca să se apropie de mine, la biserică: "Viaţa este foarte scurtă, prea scurtă..."

Mi se părea că l-am văzut urcând odată cu mine pe navă pe bărbatul acela chipeş despre care credeam că este tălmaci.

Gândindu-mă dacă mi-ar fi de vreun folos sau nu să vorbesc cu el, l-am strigat de câteva ori, dar degeaba.

În hambar, în afara oamenilor adunaţi probabil de prin celelalte insule greceşti, nu a răspuns nimeni strigătelor mele îndelungate. Pe măsură ce strigam, vocea îmi slăbea. Cuvintele mele au început să semene cu nişte gemete înăbuşite. Am plâns apoi până mi s-a tăiat răsuflarea, iar după un timp, o femeie în vârstă, al cărei fel de a vorbi m-a făcut să cred că-i din insula Milo, a venit lângă mine pentru a mă linişti. Chiar dacă era puţin, îi puteam înţelege vorbele, dar cu toate astea, din cauza accentului diferit pe la jumătatea lor unele fraze curgeau pur şi simplu neînţelese. Ceea ce vorbeam eu putea fi numită greaca de provincie, pe când a ei era o greacă în care se amestecau cuvinte din limba otomană vorbită în zona Mării Egee. Cuvintele străine folosite de ea stârneau o confuzie şi mai mare în mintea mea deja tulbure.
- Care este numele tău, puiule? De unde au adunat o prinţesă atât de frumoasă ca tine?

Poate că nu reuşeam să înţeleg tot ce încerca să-mi spună, dar cel puţin mi-am dat seama că mă întreba cum mă numesc. Nu ştiam de ce vorbea cu mine, hambarul era oricum plin de oameni care vorbeau producând o gălăgie infernală ce-ţi dădea dureri de cap. Dacă ar fi avut nevoie de o conversaţie plăcută şi satisfăcătoare, şi-ar fi putut alege câţiva oameni cu care s-ar fi putut înţelege.

Limba greacă era o limbă care nu cuprindea cuvinte prea grandioase şi preţioase, pe când limba otomană era tocmai opusul. Pe baza experienţelor mele ulterioare, am învăţat că, în funcţie de jocurile de cuvinte, chiar şi limba otomană se împărţea în mai multe grupe. Limba otomană populară, în comparaţie cu celelalte limbi, era una destul de bogată, dar când vine vorba de limba otomană vorbită la palat aceasta era superioară oricărei alte limbi pentru că era şi mai afectată. Fiecare frază rostită era de-a dreptul un poem de sine stătător. Această grandoare a limbii a fost şi motivul pentru care poeţii erau consideraţi fiinţe superioare. Dacă o persoană de la palat, înveşmântată în haine simple, s-ar fi amestecat printre oamenii de afară, ea s-ar fi remarcat imediat în mulţimea aceea cu o singură frază care i-ar fi ieşit pe gură, ca un peşte mort care se ridică la suprafaţa apei. Diferenţele incomensurabile dintre viaţa de la palat şi viaţa din afara acestuia au fost cele care au dat naştere unui asemenea contrast.

În timp ce, pe de-o parte, încercam să-mi fac o idee despre femeie, pe de alta o studiam cu atenţie. Părul alb era pieptănat dinspre frunte spre spate şi strâns într-un coc îngrijit, dar lejer. Nu pot spune că era un coc sofisticat, dovadă erau chiar şuviţele de păr căzute pe frunte. Puteam vedea însă câteva pietre, fără nicio valoare, prinse haotic în el. În vremurile acelea, cocurile erau indispensabile femeilor din zona Mării Egee.
- Sunt Anastasia Aretino; am fost luată din insula Tinos şi adusă până în aceste locuri din ordinul paşei din Bosnia. Numele tatălui meu este Pierre Aretino. El este paracliserul bisericii Sfântul Nicolae din Tinos. Mă întreb... Ştiţi cumva oare încotro ne îndreptăm?

După aceste vorbe, mi s-a părut că văd o umbră întunecată trecând peste chipul ei sau poate mi-am închipuit. Abia mai târziu, mi-am putut da seama că în întunericul din hambar nu era posibil să văd o astfel de expresie pe chipul său. Înainte de a-mi răspunde, femeia şi-a frecat ochii de câteva ori; foarte probabil că gestul se datora oboselii fizice şi psihice adunate de-a lungul zilei. Un timp destul de îndelungat, ochii ei de culoarea mierii au privit fix în ochii mei. Când a început să vorbească, vocea ei era marcată de multă tristeţe şi era înfundată, părea gata-gata să plângă, să se vaite. Mă gândeam că poate toate astea erau o minciună, poate că femeia era unul din cerşetorii de pe acea insulă. Poate că se apropiase de mine în speranţa de a-mi fura ceva...
- Spre Constantinopol, puiul meu cu ochii ca tăciunele, spre Istanbul.

De cum a rostit cuvintele, a început să-mi mângâie părul asemenea unei mame afectuoase. Prin acest gest al său reuşise să-mi mai domolească temerile. Şi tot ce gândisem doar cu puţin timp în urmă despre această femeie. Experienţele mele de mai târziu aveau să mă înveţe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate...

Când am aflat care era locul spre care ne îndreptam, m-am simţit destul de uşurată. Eu credeam că ne îndreptăm spre Veneţia. De obicei, acest gen de nave comerciale se îndreptau spre locuri precum Veneţia, în care inima comerţului bătea în ritmuri alerte. Veneţia însemna un drum lung, în plus de asta auzisem că acolo tinerele erau închise în mănăstiri şi aveau parte de o educaţie nemiloasă, iar călugăriţele erau aspre şi dure. Pe când măreţul Imperiu Otoman era mult mai bogat, era liber şi, cel mai important, era amuzant...
- Puiule, nu voi permite să fii transformată într-o cerşetoare fără stăpân sau într-o sclavă ce poate fi aspru pedepsită. Vino cu mine; îl cunosc pe căpitanul acestei nave. Lasă-mă să i te prezint, nici nu-ţi poţi imagina porţile pe care le poţi deschide cu frumuseţea şi tinereţea ta. Ar fi o mare pierdere ca o fecioară ca tine, a cărei frumuseţe înveseleşte pe oricine, să cadă pe mâinile celor ce trăiesc pe străzile lăturalnice din Pera, cartierul înfiorător al Istanbulului. Tu eşti demnă de palat, de gloriosul sultan otoman.

Am fost vrăjită de aceste cuvinte. Am fost fascinată. Fireşte că toată viaţa mea am fost lăudată şi iubită, dar până în clipa aceasta nu am crezut, nu am îndrăznit să cred că sunt demnă de ranguri atât de înalte. În uimirea mea, nu am mai fost în stare să o întreb pe femeie de ce se află în hambarul acela oribil, dacă îl cunoştea pe căpitan.

Amuţisem, am reuşit doar să zâmbesc. De cum m-a apucat de mână, m-a tras pe punte. De trei-patru ore nu mai inspirasem aer proaspăt. Aerul care mi-a umplut plămânii mi-a provocat o scurtă pierdere a cunoştinţei, asemenea opiului...

Vedeam o groază de bărbaţi în jurul meu. De la cei mai înalţi la pitici, de la graşi la unii slăbănogi... Cei mai mulţi dintre vâslaşi erau negri, iar cei care nu erau negri erau bărbaţi puternici şi voinici adunaţi de prin toate colţurile lumii. Mânuirea vâslelor se făcea ritmat, cadenţat. Când mă gândeam la toate astea, privirea mi s-a întâlnit cu cea a unui vâslaş de vreo douăzeci de ani. Neştiind ce să fac, de frică am întors capul, dar reuşisem să-i observ privirea neînfricată şi albastră ca adâncul mării. Duritatea acelor ochi înfrunta totul: suferinţa, sclavia, marea. M-am gândit că şi marea, pe măsură ce-l privea în ochi pe acest flăcău, nu putea să nu i se supună. Chiar şi eu simţeam că mă pierd în ochii lui. Îmi amintesc că am lăsat capul în jos şi de ruşine nu am mai fost în stare să privesc în jur. Când am avut curajul să-mi ridic capul, simţind că privirea de un albastru profund era încă aţintită asupra mea, am început să mă uit primprejur. Atâţia bărbaţi, atâta agitaţie... Unii făcându-se că nu ne văd se loveau de noi şi, fără să-şi ceară scuze, plecau mai departe, pe când alţii, entuziasmaţi la vederea unor femei, îşi lăsau treaba şi începeau să ne privească. Pentru că strigătele mele au rămas fără răspuns în clipa în care am simţit pe piept mâna unui bărbat care puţea îngrozitor, mi-am dat seama că bătrâna plecase de lângă mine. Bărbatul rânjea arătându-şi dinţii murdari, după care a încercat să mă sărute. Îl loveam cu picioarele şi îl plesneam peste faţă drept pedeapsă. Sunetul pe care fiecare lovitură de palmă îl scotea, îl percepeam ca pe un vuiet. Când n-am mai avut putere, m-am lăsat în jos. De frică mi s-a făcut negru înaintea ochilor, iar zgomotele din jur au început să se îndepărteze; am simţit cum dintr-odată cad în "golul" despre care îmi vorbise tata. În braţele unui bărbat respingător...

Când am deschis ochii, eram întinsă pe jos, iar mirosul puternic de alge şi mucegai, care acopereau scândurile îmbătrânite ale punţii, îmi ardea gâtlejul. Tremuram şi mă gândeam că s-ar putea să fi fost violată. Exista deja posibilitatea să nu mai fi fost mult prea lăudata fecioară, să fi căzut în dizgraţie. Chiar în acel moment, am simţit pe obraz o atingere cunoscută care venea din inimă. Palmele acelea răspândeau o afecţiune plină de duioşie. Trebuie să fi făcut ochii mari de teamă, fiindcă imediat am auzit vocea bătrânei:
- Linişteşte-te, fata mea. Graţie viteazului nostru căpitan, ticălosul acela nu ţi-a putut face niciun rău.

Când m-am uitat, lângă ea stătea un bărbat cu părul şaten, care i se revărsa încâlcit pe umeri. Avea şi o barbă scurtă. În timp ce mă ajuta să mă ridic, mi-a arătat cu mâna locul în care stătea întins cel care mă făcuse să leşin... Pentru a-mi arăta recunoştinţa faţă de el, m-am apropiat de căpitan şi am făcut o reverenţă.
- Permiteţi-mi să-mi exprim recunoştinţa, bayan^[vi]. Sunt Anastasia Aretino, unica fiică a lui Pierre Aretino, paracliserul din Tinos. Sunt onorată că am cunoscut un căpitan puternic şi viteaz ca dumneavoastră.

În timp ce vorbeam, mă străduiam, atât cât era cu putinţă, să ţin pironită în ochii mei ca de cărbune privirea lui albastră. Ochii mei îndelung complimentaţi nu puteau face rău nimănui, în plus, puţin entuziasm ar fi putut chiar să mă ajute.

De îndată ce mi-am isprăvit vorba, din spatele căpitanului s-au ivit aceiaşi ochi albaştri scânteietori gata să dea foc punţii. Era bărbatul care a vorbit cu mine, m-a luat peste picior şi nu mi-a permis să lămuresc lucrurile atunci când am fost supusă pipăielilor acelui paşă care mă impresionase atât de mult, dar în acelaşi timp era tălmaciul care mă fascinase profund... pe care-l strigasem delirând în întunericul tulburător al hambarului... Pentru că bănuisem că se află pe navă cu noi, el era ţinta strigătelor mele, singura mea şansă la salvare. Faptul că-l vedeam acum, nu trezise în mine nici cea mai mică fărâmă de emoţie sau bucurie; poate că, încă înainte ca el să apară, îmi suprimasem deja toate sentimentele...

Tălmaciul a făcut un pas în faţă, ieşind din întunericul în care se afla; era fermecător, dar din cauza frumuseţii paşei nu mi-am putut da seama de acest lucru de la început. Părul auriu şi barba încărunţită se îmbinau într-o armonie ce nu putea trece neobservată. Cearcănele din jurul ochilor le-am interpretat ca pe nişte semne ale oboselii. A vorbit sigur pe el şi calm:
- V-aţi prezentat fără să fiţi întrebată...

Fără să-şi termine vorba, s-a apropiat de mine cu aceiaşi paşi lenţi de parcă ieşea, iar şi iar, din întuneric... Apucându-mă de unul din braţele pe care le ţineam încrucişate la piept, mi-a pus mâna în palma lui. Ducând-o la buzele ce păreau atât de subţiri, a sărutat-o uşor.
- Nu trebuia să faceţi asta. Înainte să ajungeţi în portul din Istanbul trebuie să fi învăţat aceste reguli de politeţe. Cu plăcere..., a mai spus el întorcând spatele.

În timp ce el se pierdea în întuneric, căpitanul a salutat-o discret pe bătrână. Femeia m-a apucat de braţ şi, trăgându-mă, m-a dus înapoi în hambar. Mirosul urât şi neplăcut mi-a dat acelaşi sentiment de slăbiciune pe care mi-l dăduse şi aerul curat când am ieşit afară. Am început să mă frec la ochi. Bătrâna mă ţinea strâns de mână, şi acoperea orice zgomot cu vocea ei puternică.

Cu mult, mult timp înainte să moară tata, Piyotin, negustorul de vinuri considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat, dăduse de veste tuturor că-i va cere permisiunea tatei ca fiul său, Markus, să se căsătorească cu mine. Tata a fost atât de încântat de acest lucru, încât noaptea în care s-a auzit vestea şi-a petrecut-o cu ceilalţi beţivani la singura cafenea din sat, situată undeva pe malul mării. Ştia foarte bine că asta contravenea atât normelor religioase, cât şi îndatoririlor sale, dar locul acesta nu era o mănăstire. În sat nu prea se organizau multe nunţi, dar atunci când se întâmpla, distracţia punea stăpânire pe toţi. Era pentru prima oară când tata ignora interdicţiile. Chiar dacă asemeni fiecărui catolic se temea de poruncile şi învăţăturile Bibliei, nu mai putea face nimic pentru că îmbătrânea. În plus, vraciul satului spusese că va muri în cel mult cinci ani, chiar dacă va sta departe de vin şi oboseală. Spusele vraciului m-au speriat foarte tare şi mi-am pierdut răsuflarea, de parcă fusesem prinsă într-un vârtej. Fireşte că tata era atât de beat încât nu a fost în stare să citească asta pe faţa mea. Şi mai era ceva: lui îi era frică de moarte mai mult decât mie. Puteam să-mi dau seama de pe faţa lui, din modul lui de a gândi sau din spusele sale cât de înspăimântătoare era îmbătrânirea. Îl provocam, ca şi când eu m-aş fi aflat în faţa morţii; dacă el făcea un pas spre mine, eu mai făceam încă doi spre el. În cele din urmă, am prins ocazia de a ţipa la tata, într-un moment în care i se tăiase respiraţia... El mă privea cu ochii slăbiţi de bătrâneţe.
- Nu vreau să mă mărit tată, nu mă voi căsători. Am să rămân aici cu tine. Vreau să fiu aproape de biserică, tată... Vreau să am grijă de tine, de ce nu-mi dai voie! Ce ai de gând să faci după ce plec eu, să mergi la cafenea şi să bei? Ai de gând să cânţi cu Piyotin şi să ajungi şi mai păcătos? Sau Îl implori pe Cel de Sus să nu-ţi ia viaţa?

În timp ce îmi ştergeam lacrimile cu dosul palmei, din gură mi-au ieşit cuvinte asemănătoare cu cele rostite acum de bătrână. Mai elegante, dar la fel de tăioase şi dureroase. Şi rostite cu o oarecare mândrie...
- Eşti o târfă... De ce nu mi-ai spus că eşti trimisă din ordinul guvernatorului Bosniei, hm? De ce nu mi-ai spus, păcătoaso... Răul să-ţi fie mereu aproape, ai auzit? Acum du-te şi bagă-ţi cornu-n pernă, du-te, ca atunci când vei ajunge la palat să nu fii obosită, mincinoasă ce eşti...