Oamenii au mania de a explica totul atunci când se află pe muchie. Pe ţărmul exterior e mereu zgomot, şi lucrurile se petrec rapid, nu ai răgaz de întrebări. Înăuntru totul e limpede, fiecare nonsens, fiecare strănut, fiecare cădere.
Uneori mă amuz calculând unghiul din care cade întrebarea.
Orice explicaţie e în zadar. Pentru că nu e nimic de înţeles.
Ei îţi spun: trebuie să fie totul temeinic, responsabil. Să fie cert.
Să fie sigur. Să aibă viitor.
Sunt nebuni de legat.
Cu cât sunt mai chibzuiţi sunt mai nebuni.
Nu e nimic mai absurd decât să trăieşti cu gândul la viitor.
În orice clipă o cometă se poate îndrăgosti de bătrânul continent, iar hazardului îi plac accidentele amoroase.
Ţi se spune, nu e echitabil, ca şi cum ar exista echitate
ca şi toate crenelurile şi fortăreţele şi planurile lor de luptă, toate statuile şi tribunalele lor ar avea vreo noimă
nu e nimic echitabil într-un loc care e de fapt o absenţă şi în care timpul e numele de duh al pierzaniei
Pentru că e absurd
are sens să dai totul fără precauţii
la urma urmei
doar dând realizezi că ai ceva
Dar când cometa ratează întâlnirea cu pământul, şi viitorul vine peste tine, e cumplit.
pentru că, iată, n-ai murit
şi începi să le dai dreptate nebunilor de legat
Se schimbă toate datele problemei
şi argumentaţia inerentă
Luăm cazul liliecilor. Dacă prinzi un liliac şi îl creşti ca pe un şobolan de casă se va ataşa, va ajunge să te iubească, dacă îl tratezi bine. Relaţia cu liliacul evoluează, e în legea firii.
Omul e singura fiară care poate avea relaţii fără nici un fel de ataşament. Sau nu?
Conştiinţa sfârşitului îi parazitează instinctul.
Sau nu?
(Din volumul De exemplu Troia)