Joe Dassin

O maşină opreşte în miezul nopţii chiar sub geamul meu. Chiar dacă n-a făcut mult zgomot, tot m-a trezit.

Motorul maşinii toarce lin, în aşteptarea a ceva, nu se ştie ce. Evident, ceva ce nu mă priveşte, aşa că adorm la loc.

Când se deschide portiera, din interiorul maşinii răzbat fugitiv acordurile unei melodii. Tresar. Am senzaţia de déjà vu. Portiera se închide, iar muzica nu se mai aude.

Sunt acum treaz de-a binelea, năpădit de o inexplicabilă stare de melancolie. Inima îmi bate cu putere, şi aproape că-mi dau lacrimile de emoţie. Mă ridic din pat, şi fac câţiva paşi înainte şi-napoi prin cameră ca să mă liniştesc.

De afară aud nişte tocuri de femeie, portiera se deschide, muzica se aude din nou, o voce bărbătească spune "Sărut mâna", o voce feminină răspunde "Bună". Sfârşitul melodiei e filat. După o scurtă pauză, se aude vocea speaker-ului de la radio: "A fost Joe Dassin".

"Clang-clang" se închid portierele. Maşina pleacă. Pe stradă e din nou linişte, dar mie-mi inima încă îmi bate cu putere.

Mă duc la bucătărie să beau un pahar cu apă. Mă bag apoi în pat. Adorm la loc.

A doua zi de dimineaţă mă trezesc cu un singur gând: s-o felicit pe Rada de ziua ei. Pun mâna pe telefon, şi îi formez numărul. Sună în gol.

Mă gândesc la nopţile în care ascultam împreună muzică franceză - Dassin, Brel, Moustaki, Brassens, Sardou. Strânsesem o întreagă colecţie de casete. Niciuna nu mai e, când l-au prins pe hoţul care ni le-a furat din casă, nu le mai avea.

Telefonul sună, dar Rada nu răspunde. Nici n-ar fi avut cum. Las jos telefonul. Pe măsură ce-l depărtez de ureche, îi aud tot mai slab sunetul, ca pe o melodie care e filată la sfârşit.

(Bucureşti, iunie 2017 - prima versiune, 2005)