China. De la republică democrată la republică populară (II)

Clica Anhui, condusă de Doan Qirui, a fost interesată să întreţină bune relaţii cu Japonia. În schimbul concesiilor, experţi militari japonezi au antrenat armata chineză. Anhui va domina scena politică până în deceniul al doilea, atunci când lovitura de stat a eşuat. Puterea va fi preluată de Zhili, formaţiune care însă nu va putea controla întreaga ţară. După moartea lui Sun Yat-sen, partidul se va destrăma. În istoriografia chineză, perioada va fi numită "Epoca lorzilor războiului". Odată cu această epocă, puterea a fost împărţită între dictatori regionali care vor continua abuzurile din timpul dinastiei Qing.

Nemulţumirile s-au înmulţit. Cel mai bun exemplu este "Mişcarea Patru Mai", compusă din studenţi chinezi. Aceştia militau împotriva guvernului corupt din Beijing, dar şi împotriva actelor de agresiune ale Japoniei. Presiunea exercitată de studenţi a determinat delegaţia chineză de la Paris să nu semneze Tratatul de la Versailles. În sud, Sun Yat-sen a reorganizat partidul Kuomintang şi a creat statul provizoriu: "Mişcarea Protecţiei Constituţionale". Mişcarea a fost susţinută de aproximativ 100 de parlamentari, membri ai primei Adunări Naţionale. Sun Yat-sen va fi ales general suprem.

Ultimii doi ani din viaţa lui Sun Yat-sen au fost interesanţi din punct de vedere istoric. Deşi avea simpatii socialiste, liderul revoluţionar credea într-o economie capitalistă. A încercat înfiinţarea unei Bănci Centrale cu scopul de a pregăti China pentru un sistem capitalist, numindu-l pe fratele său în fruntea proiectului. Deşi cu sănătatea precară, Sun Yat-sen a continuat să ţină discursuri despre democraţie în faţa studenţilor din Hong Kong şi Beijing. De asemenea, a ţinut o conferinţă în Japonia, la Kobe, despre conceptul de "Pan-Asia", militând pentru eliminarea discriminărilor.


În viziunea liderului Kuomintang, Asia era în cea mai neagră perioadă, decăderea nu mai putea continua, considerând că viitorul ar aparţine popoarelor asiatice. Acestea aveau nevoie de o revitalizare. Puterile din Vest au colonizat o ţară mult mai mare şi mai populată decât toată Europa tocmai pentru că au profitat de slăbiciunile chinezilor. Renunţând la vechile mentalităţi, eliminând corupţia şi dezbinarea dintre chinezi şi, mai ales, dintre asiatici, Asia putea redeveni centru de putere al lumii. Pentru liderul Kuomintang, era momentul istoric ca asiaticii să contracareze politicile rasiste, recăpătându-şi poziţia privilegiată.

Chiang Kai-shek a ordonat o nouă expediţie militară în nord. Naţionaliştii au obţinut o victorie decisivă. În interiorul celeilalte facţiuni au apărut dezbinări. Zhang Zuolin, lordul Manciuriei, a fost asasinat de către un grup de soldaţi japonezi. Rămaşi fără un lider, facţiunile feudale au predat Beijingul de bunăvoie. Acest fapt a dus la reunificarea Chinei sub guvernul Kuomintang. În realitate, doar "clica Zhili" a fost anihilată în război, ceilalţi lorzi feudali fiind graţiaţi. Mai mult, nu li s-a impus nicio interdicţie în regiunile pe care le controlau.

La trei ani de la moartea lui Sun Yat-sen, China era reunificată. Pentru a evita vărsarea de sânge, s-a instaurat pacea, dar era doar un compromis. Pentru oamenii de rând abuzurile feudalilor au continuat. Un alt motiv pentru care Chiang Kai-shek a acceptat compromisul era obiectivul său de a elimina influenţa străină din China. Îndată ce s-a încheiat războiul civil, generalul a ordonat atacarea tuturor posesiunilor coloniale. Cetăţeni englezi, americani şi japonezi au fost ucişi, iar ambasadorul Japoniei abia a scăpat cu viaţă. Naţionaliştii au recucerit oraşul Hankou, confiscând milioane de dolari.

În ciuda corupţiei generalizate la nivel local, guvernul de la Nanjing a însemnat o scurtă perioadă de progres pentru societatea chineză. Chiang Kai-shek s-a remarcat prin impunerea cu orice preţ a autorităţii, a reformelor, dar şi prin uciderea inamicilor politici. Chiang Kai-shek se considera continuatorul lui Sun Yat-sen. De asemenea, acesta a semnat un acord cu Germania, obţinând armament şi expertiză militară modernă. O parte din concesiile făcute de China au fost negociate prin diplomaţie. Mai mult, Ching Kai-shek a primit şi sprijinul comunităţii musulmane, care de altfel a şi participat în război.

În plan civil s-au operat schimbări importante. S-au instituit noi coduri legislative, pentru ca astfel să existe un control civil şi penal asupra fenomenului corupţiei. S-au construit drumuri şi spitale, traficul de droguri a fost interzis pentru prima dată după războaiele opiumului. A rămas celebră reforma "Fapi" care presupunea un plafon minim pentru preţuri, stimulând consumul şi atragerea de taxe către guvern. Au fost deschise şcoli, s-au pus la punct strategii pentru atragerea chinezilor în sistemul de învăţământ modern indiferent de etnia sau credinţa lor. Au fost deschise edituri şi ziare subvenţionate de către stat. În acest context au apărut chiar şi organizaţii care militau pentru drepturile femeilor.

Bătălia de la Podul Lugou a declanşat invadarea Chinei de către Imperiul japonez. Într-o primă etapă, Chiang Kai-shek a refuzat să se alieze cu comuniştii împotriva japonezilor. În cele din urmă a fost semnat un pact formal. Un război care a durat opt ani şi în urma căruia 20 de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa. La acest război şi pierderile cauzate s-au adăugat lansarea bombelor nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, invadarea Manchukuo de către sovietici. Japonezii s-au predat. Războiul civil dintre comunişti şi naţionalişti s-a reluat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial.

Japonezii vor lansa o ultima ofensivă majoră asupra centrului Chinei prin intermediul faimoasei "Operaţiuni Ichi-go 1944", în urmă căreia o bună parte a armatelor lui Chiang Kai-shek au fost decimate. Deşi niponii au câştigat şi acele lupte, au pierdut războiul. De pe urma conflictul a profitat Mao Zedong, care devenise foarte popular. Exista convingerea generală că era o greşeală faptul că naţionaliştii au fost concentraţi pe eliminarea comuniştilor în loc să apere ţara. Pierzând mai puţini oameni, liderul comunist a recrutat voluntari din mediul rural care avea o pondere de peste 80% din populaţia ţării.


Înfrânţi de către comunişti, o parte din armata Kuomintang nu s-a retras în Taiwan, ci a căutat refugiu în Birmania, stat ce poartă azi numele de Myanmar. Soldaţii naţionalişti erau conduşi de către generalul Li Mi. Ei au primit sprijin financiar din partea Taiwanului şi din partea Statelor Unite pentru a ataca China comunistă. După trei ani de război de gherilă, "Armata Naţională de Salvare Anti-comunistă Yunnan" a fost retrasă din Burma. Acest lucru s-a întâmplat în urma plângerilor repetate la Naţiunile Unite ale Statului Birmanez, care îl acuza pe Li Mi de comerţ cu opium.

Taiwanul a întreţinut relaţii bune cu Japonia, Tokyo fiind recunoscător pentru tratamentul uman cu care au fost trataţi soldaţii japonezi din China, în timpul guvernului de la Nanjing. Statele Unite au continuat să sprijine dezvoltarea republicii, comenzile venite în contextul războiul din Coreea ajutând economia. Deşi Taiwanul a fost printre statele fondatoare ale Naţiunilor Unite, începând cu anii \'70, majoritatea ţărilor au renunţat să-l mai recunoască ca stat independent, preferând să recunoască existenţa Republicii Populare Chineze.

Noul stat comunist a purtat numele de Republica Populară Chineză, cu capitala la Beijing. Războiul civil a însemnat pierderea vieţii pentru două milioane de militari şi şase milioane de civili chinezi. În urma sacrificiilor materiale şi pierderea de vieţi, majoritatea poporului chinez a sperat că a venit vremea unor schimbări pozitive. Nu a fost aşa. Sistemul socialist promovat de Mao Zedong s-a transformat într-un regim totalitar. China a înregistrat mari carenţe de dezvoltare, mai ales în mediul rural unde era sărăcie şi foamete.

Îndată ce a preluat puterea, Mao Zedong s-a implicat în conflictul din Coreea, regiune ce fusese eliberată de sub ocupaţia japoneză. Americanii deţineau sudul peninsulei, unde de altfel a şi fost instaurat un regim cvasi-democratic, în timp ce sovieticii deţineau controlul asupra nordul. Negocierile pentru a creea un stat unificat au eşuat, ajungându-se la război civil. China a sprijinit facţiunea comunistă din nord, trimiţând peste 1,5 milioane de soldaţi pe durata conflictului. După trei ani de lupte violente, s-a semnat un armistiţiu în urma căruia a apărut Coreea de Nord. Aceasta va rămâne aliatul Chinei, în vreme ce Coreea de Sud va rămâne sub protecţia americană.

Republica Populară Chineză a fost foarte activă şi în politica internă. Mao Zedong a demarat o amplă reformă agrară, eliminând toate urmele feudalismului. "Lorzii războiului" au fost executaţi, alături de negustori şi oameni de afaceri consideraţi indezirabili. Comerţul ilegal cu droguri a fost combătut eficient. Monumente istorice au fost distruse de comunişti doar pentru că reprezentau simbolic fostul regim opresiv. Economia a devenit centralizată, funcţionând în baza unui plan de planificare pe cinci ani. A fost demarat un amplu proces de colectivizare, ţăranii mai înstăriţi fiind deposedaţi de pământuri.

La origine, doctrina comuniştilor chinezi a fost inspirată de revoluţia bolşevică. Pe parcurs, în perioada interbelică şi postbelică, ideologia comunistă a fost modificată radical, în parte şi datorită lui Mao Zedong. Comunismul chinez era mult mai apropiat din punct de vedere doctrinar de Lenin şi nu de Karl Marx. După două secole de feudalism şi umilinţe, ideea de "imperialism" era atractivă pentru populaţia rurală, care a avut cel mai mult de suferit de pe urma politicilor coloniale. Proletariatul era aproape inexistent, China fiind o ţară preponderent rurală.

Mai multe detalii găsiţi aici: http://ro.historylapse.org/china-de-la-republica-democrata-la-republica-populara