O suta de ani de edificare

Marea Unire din 1918 a reprezentat, din punctul de vedere al urbanismului şi al arhitecturii din România acelor vremi, o multiplă provocare. În primul rând, o augmentare a numărului şi calităţii modelelor urbane, mai cu seamă prin adăugarea cetăţilor transilvănene (până în 1877, autoritatea suzerană otomană interzisese fortificaţiile oraşelor din Micul Regat, percept încălcat de Carol I prin construcţia forturilor dimprejurul Capitalei).

Dihotomia rural-urban se sparge, după 1918, în câteva feluri de ruralitate şi în câteva feluri de urbanitate, semnificativ diferite între ele. Scara oraşelor creşte, prin adăugarea de edificii laice (administrative), respectiv sacre, mai cu seamă catedrale ortodoxe (Cluj, Târgu Mureş, Hunedoara, Timişoara). Aceste noi programe duc la apariţia unui stil neoromânesc de generaţia a doua, monumental, în anii regelui Ferdinand, după care la dihotomia dintre un clasicism esenţializat de inspiraţie latină (via stile littorio italian) şi o referinţă neo-bizantină din ce în ce mai elansată şi mai puţin autohton-medievalizantă, în vremea regelui Carol II.

Acestui avânt de construcţie naţională şi de conectare internaţională îi pun capăt războiul al doilea mondial şi, după 1948, prăbuşirea în comunism. Un foarte scurt intermezzo stalinist (Casa Scânteii, Opera, Parcul Bălcescu şi câteva cvartaluri de locuinţe colective) este urmat, după 1956, de o deschidere, care aduce cu sine câteva edificii amintind de perioada interbelică (Sala Palatului, Sediul Radio) şi, imediat apoi, de modernismul de tip Bauhaus.

După liberalizarea din 1960-1971 şi reorganizarea administrativ teritorială, cărora le datorăm câteva accente funcţionalist-lirice, dar şi programul de edificare a centrelor civice, redenumirea unor oraşe, devenite municipii, cu numele lor roman. Pandant acestor demolări ale centrelor istorice ale capitalelor de judeţ le stă construirea masivă şi inegală ca valoare urbană şi arhitecturală, de locuinţe sociale. Demolările devin mijloc predilect de intervenţie urbană după cutremurul din 1977 şi satele, mai cu seamă în afara arcului carpatic, sunt supuse şi ele demolărilor.

Perioada comunistă se sfârşeşte în 1989, după demolările masive pentru aşa numitul nou centru civic din Bucureşti (cu Edificiul Absolut al României, Casa Republicii), ale cărui schije nevindecate încă le resimţim în oraş), iar primul deceniu de după 1989 demarează greu, abia la jumătatea lui remarcându-se concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000 şi, în 1999, primul concurs pentru Catedrala Patriarhală (zisă a Neamului). Un nou concurs, cel din 2002, singurul cu adevărat naţional, este infirmat în rezultatele sale prin strămutarea de două ori a amplasamentului. Abia în 2010 se demarează construcţia, propusă a fi terminată în 2018.

În timp ce nenumărate lăcaşuri de cult de toate confesiunile şi, mai ales, de toată mâna, datorită întreruperii legăturii cu tradiţia interbelică, s-au construit în patrie, schimbarea naturii proprietăţii şi lacunele legislaţiei au dus la dispariţia sau neglijarea multor monumente istorice (dintr-o listă oricum excesiv de amplă şi de neîntreţinut cu slabele mijloace alocate de stat în ultimii 27 de ani).

Arhitectura nouă, însă, nu şi-a revenit din marasm, în ciuda resuscitării programului de locuinţă individuală: încă nu avem proiecte contemporane şi de calitate în domeniul locuirii colective.

Prin urmare, centenarul pe care îl aniversăm are o istorie fracturată sever, care şi-a lăsat apăsat amprenta în oraşele şi satele României. Încă ne revenim după aceste traume, mai încet decât ar fi trebuit, privind, nostalgici, la perioada interbelică...