B. Ioanide

Sunt cărţi pe care regret că nu le-am scris, încă.
Sunt cărţi pe care regret că nu le-am scris eu.
Sunt, în fine, cărţi pe care regret că nu am avut eu privilegiul de a le edita.

Prima dintre ele este cartea lui Dragoş Gheorghiu, Brâncuşi arhitect, căreia îi făcusem şi coperta, pentru ca să apară în colecţia Spaţii Imaginate, de la Editura Paideia, colecţie pe care o coordonez din 1999 şi care, cum-necum, a ajuns aproape de 50 de titluri. Cealaltă carte este cea despre care scriu în cele ce urmează: Arhitectul B. Ioanide - Viaţa şi opera, de Mariana Celac, cu o ilustraţie fotografică din seria Reconstrucţii, pe potriva textului, de Iosif Kiraly. Cartea a apărut la Editura UNARTE în 2016 şi arată elegant, preţios, e o carte-obiect a cărei dimensiune vizuală este explicată de către autorul ei, dl. Kiraly.

Mariana Celac reconstruieşte, din materialul literar furnizat de George Călinescu, anii de formare şi cariera arhitectului (din) Bietul Ioanide şi Scrinul negru, gusturile sale în materie de arhitectură, ba chiar şi un portofoliu de lucrări, spre final, în care se întrevede - jumătate descriere, jumătate distopie - imaginea unui Bucureşti socialist-realist mult dincolo de ceea ce au apucat să facă, pentru Festivalul tineretului din 1953, cei câţiva baştani ai arhitecturii româneşti staliniste. Spre pildă, pentru opera atunci construită (după un proiect al echipei conduse de Octav Doicescu care, se spune, a fost consiliat spre o revizitare a modelului operei dintr-o republică sovietică din Asia Centrală), Călinescu face referire la Teatrul Armatei Roşii de la Moscova, cel cu formă de stea pentagonală în plan, pe scena căruia pot fi aduse şi tancuri. În esenţă, este o minuţioasă operaţiune de deconstrucţie, în sens derridean, a textului şi a referinţelor la care trimite acesta (dar şi bio-bibliografia lui Călinescu, dar şi bio-bibliografia personajelor pe care Călinescu le va fi avut ca model de fundal sau de subtext, precum Horia Maicu, sau Doicescu, sau poate Duiliu Marcu însuşi: în Post Dictum, autoarea descrie cum a ajuns la acest proiect de reinfuzare cu viaţă (ficţională, extrasă mai degrabă din contextul istoric) a personajului arhitect. Citesc şi recitesc cu plăcere intelectuală (dar şi cu părere de rău, cum ziceam) această carte pe care nu mulţi confraţi o vor înţelege. Cei care mai sunt în viaţă dintre cei ce ar fi putut aparţine epocii aceleia trecute sunt din ce în ce mai puţini. Mă gândesc cu o undă de regret la discuţia pe care aş fi avut-o cu savurosul arhitect senior şi bun prieten, Ion Mircea Enescu, cel care ne-a părăsit de câţiva ani, pe când avea aproape 92: pentru excelenţa sa, cum îi plăcea să i se spună, e, în materia romanelor călinesciene, revizitată de doamna Mariana Celac deopotrivă ironic şi istoric, viaţă, viaţa sa. Dar, din nefericire, Ciuli Enescu nu mai este şi, pentru generaţia tânără cartea de faţă va fi ea însăşi nu doar ficţiune (deloc fictivă, însă) şi istorie pură. Cei care sunt tineri ar putea să înţeleagă epoca dacă ar avea literatură critică destinată acesteia, dar nu o prea au şi, oricum, nu există mărturii ale făuritorilor ei, care au ales să tacă până la capăt.

În acelaşi timp, să spun că doamna Mariana Celac însăşi ne-a mai dat în 2016 o versiune practic nouă a ghidului de arhitectură modernă a Bucureştilor, întocmit împreună cu Marius Marcu Lapadat şi Octavian Carabela: o remarcabilă aducere la zi a informaţiei din prima ediţie, căreia i se adaugă acum, în cheie reflexiv-critică, şi contribuţii pe care ni le-a lăsat pe plajă, după reflux, mareea imobiliară.