Îmi amintesc că, acum vreo cinci ani, am fost la Tilburg la o conferinţă, era a treia oară când mergeam. Primăriile a cinci oraşe, dintre care şi Tilburg, au decis un program pe patruzeci de ani (!), la sfârşitul căruia să se fi unit într-o metropolă numită Brabantstadt. Nu e singura iniţiativă europeană de acest fel, câteva sunt chiar transfrontaliere. Mi se pare un proiect excepţional, fie şi numai pentru durata lui, care presupune ca mai mult de o generaţie cinci oraşe olandeze să facă un acelaşi, obstinat lucru. La noi un acelaşi oraş nu poate face un singur lucru până la capăt patru ani, necum patruzeci, ca să nu mai vorbim de cinci... În fine, întâlnirile aveau drept scop culegerea de concepte din urbanologia contemporană, care să fie rumegate şi aplicate. Nu eram primul care vorbeam despre violenţa contemporană cu care spaţiul public occidental, iudeo-creştino-european-american, a devenit ţinta atentatelor. Locurile care strâng oamenii laolaltă sunt inimi ale oraşelor acestora. Nu zic că e singura forma de a gândi oraşe, dar această formă, consacrată, de a locui împreună cu celălalt, de a experia alteritatea pe viu, este acum şi va mai fi mult, locul atentatelor teroriste. Locurile unde ne întâlnim spre a ne cunoaşte, bucura unii de alţii, schimba opinii sau bunuri, fie ele şi simbolice, de la terasă la stadion şi de la piaţă publică la piaţă de mărfuri, vor fi ţinte predilecte. Olandezii mei au zâmbit condescendent, dar politicos. A doua zi, ce să vezi? Poliţia taman ce dejucase un atentat potenţial la Amsterdam. Au venit ai mei cu nişte feţe lungi la conferinţă, ba unul m-a şi întrebat de unde ştiam că...
Prin urmare, asta va fi şi soarta spaţiilor publice britanice, mă tem. Atâta doar că utilizatorii lor autohtoni sunt descendenţii celor care stăteau la coadă să intre în adăposturile antiaeriene pe când Luftwaffe bombarda Londra, deci tăria de caracter (expresie a inteligenţei emoţionale), dacă a devenit trăsătură moştenită în ADN, nu se va pierde cu una-cu două. Şi totuşi, scenele văzute la televizor nu sunt foarte încurajatoare: copii panicaţi, isterizaţi, călcând literalmente peste cel dinainte spre a ieşi primii din capcana care devenise arena de concert... Nu toţi europenii au maturitatea emoţională a cetăţenilor israelieni, care dorm, tineri fiind, cu automatul sub pernă; dimpotrivă, noi am desfiinţat serviciul militar obligatoriu, care juca măcar acest rol, de ritual de maturitate emoţională pentru tineri, dacă nimic altceva. Nu se face nici măcar serviciu public obligatoriu, zece luni daţi patriei şi societăţii în care trăieşti, în care să înveţi, la vârsta optimă pentru educaţie, că există bătrâni care trebuie ajutaţi, copii (chiar congeneri) care trebuie îngrijiţi, evenimente colective care necesită compasiune, solidaritate şi că există nu doar distracţie, ci şi lacrimi, dar că răsplata pentru lacrimi este mai reconfortantă decât cea pentru distracţie şi behăială...
