Sau cel puţin aşa pare, când o vizitezi: din templul lui Jupiter şi din bazilica nu lipseşte decât acoperişul, în rest totul este intact: pavimentul pieţei, coloanele, statuile din cella. Casele luxoase îşi expun somptuoasele mozaicuri şi fresce ca şi când nu ar fi trecut două milenii peste ele.
La fel se petrec lucrurile cu ruinele romane din întregul Maghreb, care au stat mulţi ani îngropate complet în nisip şi uitare. Dintre toate, probabil, Leptis Magna, din (ce a mai rămas azi din) Libia.
La Volubilis, de-a lungul celor două străzi principale în cruce (ca la orice alt oraş roman: cardo şi decumanus) se întind porticurile la umbra cărora se desfăşurau tranzacţiile comerciale. Atmosfera este, parcă, din De Chirico. Abia câte vreun turist năuc de soare mai flanează acum pe bulevardele care erau, cu siguranţă, pline pe atunci. În faţă, ghidul său - cum altfel? - volubil, care îi descrie piatră cu piatră oraşul, în felul acela agasant al ghizilor de a-şi etala în faţa câte vreunei victime nevinovate toate, dar absolut toate petits histoires pe care le-au colectat într-o viaţă... După ce a explicat structura spaţială a termelor unui grup năucit de căldură: caldarium, tepidarium şcl., ghidul, blazat de blazarea tinerilor care se uitau în bagdadie de la atâtea informaţii, le-a spus: şi acum să ne întoarcem la cocacolarium, lângă intrarea principală...
Am condus acolo eu însumi călători nevinovaţi, mai ales români. Aşa am văzut şi mersul restaurărilor, dar şi adăugarea unui muzeu interesant croit, pe seama unuia dintre dealurile din jur, astfel încât nu deranjează defel oraşul vechi. În ce priveşte variaţia nivelului de interes, profesorul de filosofie greacă veche a fost altfel interesat decât primarul de municipiu (uimit că echipamentul urban de piatră este peste ce poate el instala în târguşorul bărăgănean, astăzi, chiar şi cu bani europeni).
