Odată ce a fost constituit prin iniţiere, ucenicul trebuie să întreţeasă această constituire de sine cu substanţa simbolică a chiar propriului prag de trecere. Ritualul are, deci, acest atribut originar. Prin origine înţeleg aici atât punctul de pornire al vieţii sale viitoare, cât şi, în sens heideggerian, ca fiind locul de unde pornind se transferă esenţa sa proprie către ceea ce este originat. Nu altceva ne spune chiar definiţia elementară a uceniciei: ea este, astfel, din perspectiva DEX-ului, o perioadă de instrucţie dar şi una de formare, de punere pe calapod. Constituirea ucenicului care, iarăşi ne avertizează definiţia elementară a cuvântului, se petrece sub supravegherea activă a unui meşter / maestru, are, în studiul a posteriori a ritualului, o formă extrem de eficace de agregare a persoanei iniţiate. Ucenicul devine ceea ce este (ucenicia ca proces), prin mijlocirea esenţială a maestrului venerabil, prin gestul de consacrare al acestuia, gest care, întrucâtva, consfinţeşte - ca moment crucial al ritualului - apariţia unei noi persoane, chiar atunci ivite din coreografia simbolică.
Dar, în raport cu orice lectură anterioară, ritualul de iniţiere (şi, apoi, fiecare dintre ritualurile trecerilor în trepte superioare) proiectează o lumină bruscă şi structurantă asupra oricărei forme de cunoaştere, reală sau pretinsă, de dinaintea producerii sale. Ca magnetul aşezat brusc sub o suprafaţă cu pilitură de fier dispusă uniform, ritualul are drept efect imediat, inclusiv - spuneam mai devreme - prin atributele sale simbolic-spectaculare şi psiho-corporale - o reordonare a tuturor lucrurilor pe care persoana iniţiată credea că le ştie deja despre organizaţia căreia i se rataşează şi, în general, despre lumea pentru care se pregăteşte. Dintr-o dată, lucrurile pe care credea anterior că le ştie apar ca ridicole. Păstrezi, apoi, cenuşa nu numai a cuvintelor pe care le vei fi scris înainte, ci şi a celui care erai înainte de iniţiere.
Ritualul îl consumă instantaneu pe profanul intrat sub puterea sa iniţiatică. Printre senzaţiile pe care nou-născutul ucenic le are, la sfârşitul iniţierii şi, mai apoi, pe întreaga perioadă a noviciatului, este şi aceasta. Da, credeam că ştiu, şi ştiu în continuare, dar imaginea a ceea ce eram înainte şi a celui care sunt acum nu se mai suprapun decât parţial, în ciuda aparenţei că ar fi vorba despre o aceeaşi fiinţă. Termenul de rewiring descrie destul de exact acest sentiment al ucenicului şi el este mai puternic decât eventuala descoperire a ceva complet nou. Lumea nu se schimbă în sensul aflării unui excedent de cunoştinţe pentru iniţiat. Adevărata schimbare este coprezenţa modurilor de a o înţelege, deopotrivă şi concomitent, ca să spun aşa, de la nivelul furnicii şi de la cel al păsării în survol. Pluralitatea punctelor de vedere, multiplicitatea înţelegerilor asupra lumii este produsul iniţierii şi este adevăratul câştig al ucenicului, iar nu (doar, sau nu în primul rând) devoalarea vreunui secret.
(va urma)