Ucenicie. Cursul scurt (II)

Tăcerea şi ascultarea sunt cele două imperative sub care se petrece perioade de ucenicie. Scopul uceniciei este şi acela de a iniţia canale de comunicare în fiinţa celui abia-constituit, printre care şi scoica pineală, care, în ipostaza sa profană, erau închise, sau nesolicitate suficient. Acest gest îmi aminteşte de elegantele metafore ale gânditoarei Luce Irigaray, care - pe scurt, vorbeşte despre fiinţa complet deschisă (Dumnezeu), despre fiinţa complet închisă (bărbatul) şi, în fine, despre fiinţa întredeschisă (femeia). Statutul ucenicului are această natură "feminină", întrucât metafora deschiderii scoicii pineale o reface, in nuce, pe aceea mai generală, a (între)deschiderii întregii sale fiinţe, acum iniţiate. Este vorba despre o predispoziţie fiinţială, prin care ucenicul se oferă pentru a fi conformat. Fenomenul de rewiring, despre care am vorbit mai devreme, se adresează întregii sale firi. Mintea sa se va hrăni, de acum înainte, cu o altă hrană. Trupul său, asupra căruia trebuie să lucreze chiar din primul stadiu, cel al ucenicului, trebuie, de asemenea, să primească noua învăţătură, chiar dacă, sau mai atunci când ea este, pentru profanul care a fost odinioară, contraintuitivă. Trecerea dincolo trebuie să îi aducă aminte, uneori, ucenicului, chiar despre o vorbă a teologului creştin timpuriu Tertulian: credo quia absurdum est. Cred - nu chiar dacă, ci, dimpotrivă - exact pentru că profanului care eram i s-ar fi părut toate acestea de necrezut.

Despre tăcere ar trebui, la rigoare, să se tacă. Ucenicul tace şi observă. Scopul este constituirea, coagularea sa. Constituirea înseamnă, apoi, adunarea tuturor (re)surselor în noua lui stare fiinţială, fără a îngădui, deocamdată, vreo formă de risipire. Tăcerea nu este, aici, doar supunere, deşi ucenicul, tăcând în lucrări, se şi smereşte. A nu vorbi, aici, este ziditor. Orice observaţii sau critici aduse către ceea ce ucenicul vede sau aude în timpul performării ritualului, el are a le discuta doar cu maestrul său. Există, de asemenea, şi acea postură a ucenicului, care se lasă, prin tăcere şi ascultare, modelat. Nu este pasivitate, căci tăcerea ucenicului este încordată şi, mai ales, acordată la lungimea de undă a transmisiei care îl are ca destinatar.

Or, tocmai că acestei întredeschideri îi slujesc atât tăcerea, cât şi, mai ales, poate, ascultarea. Imitarea de către ucenic a ritualurilor, fără interogaţie, sunt o modalitate de transmitere integrală şi necritică a sensurilor simbolice pe care le au aceste ritualuri. Chiar dacă nu le înţeleg de la bun început, le repet pur şi simplu. Până când? Până când, cu ele devenite automatisme ale corpului însuşi, interogaţia mea eventuală nu se mai blochează în gestică, ci trece la nivelul superior, cel al simbolicii pentru care aceste semne stau (traducere a expresiei englezeşti stand for, în sensul semiotic al relaţiei din interiorul semnului, unde, semnificantul stă pentru, sau ţine locul, semnificatului absent) pentru sensul încă nu în întregime apropriat.

Ascultarea se referă, de asemenea, ca în orice altă tradiţie iniţiatică de altfel, la deprinderea ierarhiei. Ascultarea mai are un rol esenţial în toate practicile iniţiatice: acela de pune în criză, spre a-l diminua şi, apoi, chiar suprima, ego-ul celui recuperat din viaţa profană. În toate aceste tradiţii spirituale, ego-ul (sau "maimuţica neliniştită" despre care vorbeşte Ramana Maharishi) este privit inamical, identificat şi, apoi, supus disoluţiei, brusc (chiar brutal) sau treptat. Această componentă a ascultării, care priveşte nu numai relaţia dintre maestru şi discipol (repet, în orice tradiţie iniţiatică), ci şi relaţia dintre ucenic şi întreaga colectivitate (maestrul colectiv), are în fine şi un alt rol. Câtă vreme tace şi ascultă, ucenicul este spongios: absoarbe toată informaţia care i se furnizează prin ritual, prin lecturi proprii şi, în fine, prin lucrul asupra sa de către maestru, care, cu cât îl primeşte mai maleabil (adică mai puţin protejat de ego-ul său anterior, care va fi trecut dincoace de iniţiere), cu atât îl poate modela mai eficient.

Dar ascultarea şi tăcerea îl şi protejează pe iniţiat. În primul rând, de eventuala grabă cu care ar dori să se exprime, eventual, pe sine. Acelaşi sine care, repet, este chiar ţinta remodelării sau efasării complete. Tăcând, ucenicul îşi păstrează un spaţiu propriu de mirare, de auto-interogaţie, de controversă interioară chiar, ca o crisalidă dinlăuntrul căreia, apoi, să iasă viitorul fluture: maestrul. Pentru că tăcerea nu este o formă de reprimare a ucenicului, ci şi una de protejare a lui, până la momentul când i se va solicita opinia şi, deci, poziţionarea proprie în raport cu viaţa lojei, în camera de mijloc. De asemenea, tăcerea este fertilă: ea îngăduie reflecţia şi meditaţia. Multe ritualuri o presupun implicit sau explicit, singură sau împreună cu deprivarea senzorială, de pildă. Toate, practic, o preferă oricărui alt limbaj, ca fiind o formă de (auto)educare mai eficientă decât orice alt limbaj. Tăcerea este structurantă. Tăcerea poate fi, după spusa poetului, asurzitoare. Departe de a fi doar un fundal alb pe care să se proiecteze limbajul rostit sau scris, tăcerea împreună, în meditaţie, este şi formă activă de rewiring. Însoţită de priviri sau gesturi şi / sau priviri semnificative, este recunoscută de iniţiaţi ca mai eficace decât orice rostire în relaţia maestru-învăţăcel.

Tăcerea este constitutivă: risipită în toate direcţiile dinspre care este solicitată, conştiinţa noastră primeşte, în tăcere, răgazul să se re-alcătuiască, să se retragă dinspre exterior către sine şi, în acest proces, să se constituie, în vedere introspecţiei. În lojă, ucenicul păstrează tăcerea şi pentru a accelera, cumva, procesul instrucţiei sale. Pe acest tărâm fertil al tăcerii proprii şi al ascultării celorlalţi, care vorbesc, ucenicul, întredeschis către noul soft care îi este instalat, ca să folosim o parte din binecunoscutul jargon IT de astăzi, accelerează procesul prin receptivitatea sporită, prin noua sa sensibilitate, absorbantă.