El locuieşte în Edinburgh şi, drept urmare, deşi ne revăzusem pe scurt cu o săptămână înainte la Sinaia, am mers în Scoţia să mai povestim, cum se spune. În proces, am revăzut oraşul-capitală a(l) Scoţiei. Nu o să vă povestesc despre lucrurile istorice şi turistice pe care le puteţi afla de pe net. Voi insista pe ansamblul Parlamentului scoţian, aflat la capătul cel mai de jos al axei care îl uneşte cu palatul cel vechi, rezultatul unui concurs câştigat de regretatul arhitect catalan Enrique Miralles şi firma sa, EMBT, care, de vreme ce arhitectul a răposat pe parcurs, a şi terminat lucrările. Am fotografiat aproape tot ce era de fotografiat şi am vizitat cât se putea, oficial, din interioare. Am băut o cafea bună la cafeneaua parlamentului. Am înţeles cât se putea din ce am văzut, adică nu foarte mult. Miralles era nebun întru Hristos, dar la Barcelona nu se vede(a) asta, cam toţi arhitecţii fiind scoşi din poala lui Gaudi; dar, la Edinburgh, această ţăcăneală inteligentă nu a prins. I se reproşează parlamentului tot ce se poate omeneşte reproşa, inclusiv faptul, evident, că nu a făcut priză cu oraşul. Nici nu cred că îşi propusese, deşi sunt gesturi simbolice şi formale care să dea seama despre prezenţa clădirilor acolo. Pe de altă parte, construirea la scară a navelor(?) sau frunzelor(?) care reprezintă, în plan, clădirile ansamblului este un gest de inserţie generoasă, pe care cred că oraşul l-a acceptat, binevoitor. Nu voi comenta prea mult, las fotografiile să vorbească de la sine şi revin săptămâna viitoare cu şi mai multă Scoţie.
