Verónica

Nu sunt nebună. Am această certitudine. E vorba doar despre imaginaţie. Nici nu am încotro, sunt psihanalist. Nu poţi fi psihanalist fără să ai imaginaţie (dar un pic nebun poţi fi), asta o ştie orice psihanalist. În rest, nu o mai ştie nimeni pentru că nimeni nu mai crede azi în psihanaliză. Poate tocmai pentru că mă ocup cu reverii, fantasme şi alte imagerii, văd atât de limpede, în cutele neregulate ale canapelei tapiţate cu piele din camera de zi care funcţionează drept cabinet, un chip. Este impropriu spus un chip, căci, aşa cum a rămas el desenat în cutele din piele maron după ce FD (care se citeşte Fede) s-a ridicat aseară şi a plecat, este vorba, de fapt, despre jumătate de chip. De sub nas, care pare mai degrabă o tentativă de nas dar care este poziţionat la locul firesc al nasului, partea de dedesubt a chipului este perfect conturată: ovalul feţei, gura sunt de netăgăduit, sunt acolo, în cutele din piele ale canapelei. Nu se ştie de ce gen este chipul pentru că, în egală măsură, poate fi un chip de femeie sau un chip de bărbat. Fără nici un dubiu. E cât se poate de evident că FD nu ştie ce-a lăsat în urma lui şi nici nu aş îndrăzni să-i spun. Dar, până una, alta, chipul este sub ochii mei şi nu mă voi aşeza pe canapeaua aceea ca nu cumva să-l stric. Vreau să păstrez dovada. M-am gândit să-l fotografiez, dar mi-e teamă că aş da naştere la interpretări nepotrivite, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt: este vorba despre un chip. De la această imagine a pornit toată nebunia.

Puteţi să spuneţi orice, mie nu-mi place Tzara. Mie îmi plac Rimbaud, Baudelaire, Pasternak, Poe, Keats, Eliot, oh, mai ales Eliot, Dickinson, Browning, Pessoa îmi place mult de tot, pentru Rilke am avut, cândva, un cult, Paz, evident că trebuie să-l pun aici pe Shakespeare, Durrell îmi place enorm şi mai sunt atâţia alţii care-mi plac. Dar de poetul Francesco Calabreze del Ruz nu am auzit. Ce naiba nume mai e şi ăsta, l-am întrebat. Zici că-i corcitură de Cosa Nostra cu aristocraţia spaniolă. Şi nu mă înşelam prea tare. Mi-a spus că del Ruz sau di Croce e totuna, însă nici de di Croce nu auzisem. Apoi mi-a spus povestea: Paolo Calabreze, tatăl lui Francesco, era, într-adevăr, mafiot din Calabria. Mafiot imigrant, căci nu era italian, era român. Numele de Calabreze nu era numele lui adevărat, era numele regiunii Calabria, pe el îl chema Jan Aluoaie, dar nimeni din Calabria nu putea pronunţa numele ăsta, aşa că s-a autobotezat Paolo Calabreze. Adică şi-a luat un nume perfect italienesc. Nume de mafiot italian, nume de Cosa Nostra. Dacă l-ar fi chemat tot Jan Aluoaie, Verónica del Ruz nu s-ar fi uitat la el niciodată pentru că s-ar fi întrebat ce naiba nume mai e şi ăsta.

Ea făcea parte, e adevărat, din aristocraţia spaniolă, dar din aristocraţia degenerată, pe care nimeni nu mai dădea doi bani. Momentul declinului familiei del Ruz a început în clipa în care Hernando del Ruz s-a îndrăgostit de o curviştină marocană, pe care a luat-o de nevastă. Familia l-a repudiat. Javra aia mică i-a făcut trei copii, cum mă vezi şi cum te văd. Toţi trei au ieşit albi la piele, ceea ce a spălat, într-un fel, onoarea familiei. Era ca şi cum Hernando del Ruz i-ar fi făcut singur. Verónica del Ruz este fiica fiului cel mic, Javier del Ruz, care a absolvit Oxfordul şi a avut afaceri în Africa, importa cafea şi cacao, asta până s-a îndrăgostit de Naima, o altă marocană care a degenerat şi mai tare sângele aristocratic al familiei. Se vede treaba că bărbaţii din familia del Ruz au făcut o fixaţie pentru marocance. Verónica este fiica lor cu doar 25% sânge spaniol aristocratic iar ei sunt acum faliţi.

Şi scoase din borseta pe care o purta tot timpul cu el o carte (Borges) dintre paginile căreia se iviră două fotografii. Tatăl şi fiul, a spus. Într-una din poze era un bărbat înfofolit într-o pătură mare, albă, având pe cap un fes cu urechi de urs, stând într-un fotoliu de răchită, pe malul mării. În cealaltă era un băiat cam de 15 ani, adică vârsta aceea la care totul e incert. Parcă era o imagine plouată peste care se uscase apa. Mie mi-a plăcut bătrânul, era comic cu fesul acela cu urechi de urs şi înfofolit în pături. Uite, mie asta-mi place, i-am spus, arătându-i bătrânul. Ăsta e Paolo mort, mi-a zis. Cum adică mort, am întrebat. Cum auzi. Făcuse infarct şi ei l-au fotografiat fără să ştie că-i mort. Apoi, l-au îngropat. E ultima fotografie a lui Jan Aluoaie, alias Paolo Calabreze, un mort cu aparenţe de viu. Dar în poza asta-i mort. Iar ăsta-i Francesco la 14 ani. Apoi, tot din cartea lui Borges, a mai scos o fotografie, de astă dată a unei femei de o frumuseţe nobiliară. O femeie ajunsă-n ruină dar pe chipul căreia se mai vedea amprenta aristocraţiei spaniole. Era Verónica del Ruz, mama lui Francesco.

Verónica avea viziuni, a zis. Dacă se uita pe cer, imediat vedea în nori o poveste. Dacă se uita în frunzişul unui copac, imediat începea să povestească ce se întâmplă acolo. Dacă se uita la o canapea de pe care cineva se ridicase, imediat vedea în tapiţeria canapelei ceva legat de persoana respectivă. Aoleu!, am zis. Da, tot timpul avea viziuni. Şi traducea din Tzara, era poetul ei favorit. Şi picta. În ulei. Şi făcea bricolaje din tot felul de materiale. Bricola poveştile pe care le vedea peste tot. Primise educaţie bună mai degrabă de la maică-sa, marocanca, şi de la bunică-su. Taică-su era cu banul. El plătea educaţia. Şcolile, atelierele, cercurile pe care Verónica le frecventa. A făcut şi balet. Cursuri de pictură. Limbi străine. Pian. Dar nimic n-a scăpat-o de viziuni. Din contră. S-a apucat să scrie poezii. Era tot ce-i mai lipsea. Taică-su o adora. Era prinţesa lui tata. Asta până când l-a adus acasă pe Aluoaie, italianul. Pe Paolo. Paolo Calabreze, românul.

Taică-su l-a mirosit din prima. Cine-i ăsta, a întrebat-o, de faţă cu Calabreze. Iubitul meu şi viitorul meu soţ, a zis Verónica. Asta s-o crezi tu, i-a zis taică-su. Ba asta s-o crezi tu, i-a răspuns Verónica. Şi din momentul ăla taică-su n-a mai vrut să ştie de ea. I-a fost frică de mafie, nu se putea împotrivi. Maică-sa a fost mai indulgentă. Firesc, era marocancă. Degenerase sângele familiei. L-a făcut pe Francesco. O vreme a dus-o bine cu Paolo, cu Aluoaie, dar după ce ăsta a omorât doi mafioţi din gaşca adversă, s-a dus la puşcărie iar de Verónica a trebuit să se îngrijească Famiglia. După ce a născut copilul, pe Francesco, Verónica a început să aibă şi mai multe viziuni. În pietrele din asfalt. În mozaicurile din veceurile publice. În apa mării. În şuieratul vântului. Nu era tocmai nebună, nu. Doar că avea viziuni care nu făceau rău nimănui. Vedea atentate teroriste. Vedea noua literatură, noul roman, noua poezie, noua artă. Multe s-au adeverit. Vedea chipuri peste tot şi nu ştia ale cui sunt. De unele se speria, de altele nu. Francesco a crescut în sminteala asta, că nu era tocmai nebunie. Probabil d-asta a devenit poet. Dar e un poet mare.

Toate astea mi le-a povestit a doua zi, când i-am arătat chipul pe care-l lăsase în urmă în cutele din piele maron ale canapelei pe care stătuse. Să nu care cumva să te aşezi şi să strici chipul, i-am zis. Ştii că ai dreptate?, a zis după un timp. Chiar ai dreptate. Uite gura, uite linia feţei, uite nasul, parcă e şi un ochi, da, uite privirea în jos, sugestia unei priviri. Da, uite, ochii privesc în jos. Avea dreptate, şi eu văzusem ochii care priveau în jos, cu toate că ochii nu erau acolo, dar poziţia feţei, a gurii, numai asta puteau sugera, că ochii priveau în jos. Eu zic că-i chipul unei femei, zice. Cred că-i chipul Verónicăi del Ruz. Ei, asta-i, zic, ce să caute chipul Verónicăi del Ruz pe canapeaua mea? Păi, o cunosc, zice. Altfel, nu se explică. Zici că chipul a apărut după ce m-am ridicat de pe canapea. E singura explicaţie. De vreme ce-o cunosc, de vreme ce eu sunt cel care a stat pe canapea, înseamnă că e chipul Verónicăi del Ruz. M-am uitat la el ca la o navetă interplanetară. Nu ştiam care-i mai nebun dintre noi. Eu, care vedeam chipuri, cu siguranţă, nu. aveam atestat de psihanalist.

Îmi fusese trimisă pentru expertiză, pentru a confirma sau a infirma diagnosticul pus de către un alt specialist. Când m-am uitat pe hârtia cu care venise la mine, scria cât se poate de limpede: tulburare schizo-afectivă de tip depresiv. Am invitat-o să ia loc. Ştia pentru ce venise. I-am amintit, lucru care deja i se spusese, că şedinţa urma să fie înregistrată. Părea să nu-i pese. Purta o rochie albastră cu flori albe, mărunte. Părul lung, de culoarea castanei, era prins la spate cu o eşarfă verde din mătase. Purta o pereche de sandale albe, simple, din piele: câteva barete petrecute peste degete. Avea ochi mari care, ca toţi ochii schizofrenilor, priveau prin mine. Mi-a zâmbit, ceea ce mi-a părut curios. Când nu mi-a mai zâmbit, faţa ei a devenit adâncul unei peşteri. Toată şedinţa nu şi-a mişcat privirea de pe cartea pe care o lăsasem pe masă, aflată undeva în faţa fotoliului ei. Mirosea a săpun, a curat. Şi părul îi era proaspăt spălat. Avea o traistă în multe culori, albastru, alb, portocaliu, roşu, verde, cu motive peruane. Avea manichiura şi pedichiura frumos îngrijite. Sunt nevoită să consemnez toate aceste amănunte. Văd tot. Defect profesional. La finalul şedinţei, tocmai când mă pregăteam să infirm diagnosticul, şi-a ridicat privirea de pe cartea de pe masă şi s-a uitat la canapea. Asta-i Veronica, a spus. Am rămas trăznită. Deci şi ea vedea chipul. Mai mult, era de acord cu FD în privinţa Verónicăi. Vă ascult, am zis. Vă rog, povestiţi-mi despre Verónica.

Puneţi accentul greşit, mi-a zis. Asta e Veronica, eu nu cunosc nici o Verónica. Vocea îi devenise agitată şi oarecum gâtuită. E o nenorocită. O căţea nenorocită. Ea mi l-a luat pe Neve. Eram de doi ani împreună, urma să ne căsătorim. Şi a apărut asta. Nu ştiu de unde a apărut. Din stele. Din lună. Din Marte. Ea, cu poeziile ei. A intrat în grupul nostru. Eu nu am scris niciodată, dar mergeam acolo cu Neve ca să fim cu toţii, împreună. Ne-am cunoscut în facultate. Pe vremea aia aveam grijă de un copil autist. A fost prima oară când am vrut să salvez pe cineva. Mergeam cu el la şcoală şi-l păzeam. Uneori se enerva foarte tare, în mijlocul orei şi făcea crize. Se arunca pe jos şi ţipa. Mă duceam şi-l luam în braţe şi-l ţineam aşa, zbătându-se, până se potolea. Atunci am auzit voci. Îmi spuneau că trebuie să-l salvez. Şi a picat Veronica. Toţi băieţii erau îndrăgostiţi de ea. Dar Neve al meu era cel mai frumos şi pe el l-a ales. Şi atunci când mi-a spus că trebuie să ne despărţim, m-am internat la balamuc. Priviţi-o cum ne vorbeşte. Uitaţi, vedeţi cum îşi roteşte ochii-n cap? Vedeţi cât de impertinentă este? M-a recunoscut, ştie că-s aici. Îmi vrea răul în continuare.

Nu mai înţelegeam nimic. Am confirmat diagnosticul pe hârtia cu pricina, apoi pacienta a plecat cu ea la comisia de pensionare.

La puţină vreme după plecarea ei a picat FD. Părea tulburat. Venise să se mai uite o dată, cu atenţie, la chipul Verónicăi. Nu ştiu de ce, m-am enervat. Ba ştiu, m-a enervat pentru că o privea de un sfert de oră fără să spună nici un cuvânt. Nu eram de multă vreme împreună, poate că de vreo opt sau nouă luni. Cu toate că aveam încredere în el, când şi când aveam senzaţia că are un secret. Nu secretul mă interesa, ci faptul că din cauza lui sau a ce o fi fost, el nu era cu totul în relaţia noastră. Or, mă cam săturasem de jumătăţi de măsură, aşa că stăteam atentă şi monitorizam, atâta cât puteam, mişcările lui interioare, fără să scot un cuvânt.

Îmi era foarte drag. Ştia că-l iubesc. Aş fi putut spune acelaşi lucru despre el, dar recunosc că aveam o reţinere. Ceva nu-mi era clar. Ţin minte că, la început, mi-a spus la un moment dat: ia-mă uşor, cu mine trebuie să ai răbdare. Şi acceptasem, fără să ştiu ce înseamnă asta. Îmi povestise câte ceva despre fostele lui iubite şi ţin minte că ceva m-a uluit. Spusese că doar în urma consumării relaţiilor constatase că pe nici una nu o iubise. Ca psihanalist, asta mi-a sunat foarte prost, ca femeie, am fost încântată. Încă nu terminasem divorţul când am început să ne întâlnim şi nu-mi era tocmai uşor să găsesc ocazii de-a ne vedea. O dată s-a şi supărat foarte tare, când am contramandat o întâlnire. Cheamă-mă atunci când totul se va fi sfârşit, mi-a spus. Îl înţelegeam perfect, avea dreptate. Am grăbit divorţul. Am renunţat la partaj, am renunţat la tot numai să se termine odată. Numai că lucrul ăsta nu mi-a adus nimic special din partea lui. Totul era ca înainte. Simţeam ceva şi nu pricepeam ce. Nici azi nu ştiam mai multe, dar ştiu sigur că despre un secret era vorba. Un secret care era împotriva mea.

Făcusem cafeaua şi tocmai intram cu ea în cabinet, când l-am văzut stând în genunchi, în faţa canapelei şi privind foarte atent chipul aşa zisei Verónica. Pe şnurul din piele pe care-l purta la gât dintotdeauna şi pe care-l primise cadou cu mulţi în urmă balansa bucăţica din lemn sculptat despre care nu am înţeles niciodată ce reprezintă. De astă dată, am văzut. Era un V stilizat. Şi eu, care crezusem că este o pereche de aripi gata să-şi ia zborul.