America latină nu există

Eu cred aşa: că America latină nu există, aşa cum nu există nici Asia, dar Asia e mai puţin importantă pentru mine, importantă e America latină, cu fraţii mei, imigranţii. Şi pentru că nu suport gândul ăsta cu fraţii mei, dar şi pentru că America latină este atât de departe încât nu voi ajunge acolo niciodată, e mult mai firesc să cred că ceea ce nu văd, nu există.

Există, în schimb, cărţi scrise de latino-americani fără patrie, există nişte câini alergând în noapte, sub un cer cu stele palide, câini alergând cu libertatea de gât şi fericiţi în toată nefericirea lor, există tristeţile lor atât de adevărate şi cercul larg al neputinţelor lor încât pot doar să cred că ei sunt fraţii mei, fraţii mei care nu există pentru că nu au o ţară a lor, aşa cum nici eu nu am o ţară a mea, am doar cărţile scrise de ei şi încă nişte cărţi, de prin toată lumea, căci cărţile mari sunt apatride. Şi atunci când simt aşa, e ca şi cum un vânt parfumat mi-ar adia prin suflet şi mi-ar lipi rochia de corp şi mi-ar răcori pulpele sub un cer cu stele topite pe care le tot privim fără să ştim de ce, e ca şi cum şi fraţii mei, şi eu privim, de fapt, aceleaşi stele, e ca şi cum ne-am regăsi ţările noastre de dinainte de a fi emigranţi, ţări care azi nu mai există, e ca şi cum noi, abandonaţii acestei lumi sau eroii acestei lumi, am avea ceva al nostru.

Eu am cărţile lor şi ele sunt ţara mea şi asta este tot ce mi-a mai rămas. Avem străzi numai de noi ştiute şi oameni numai de noi ştiuţi şi cu toţii, până la ultimul, iubim poezia acelor poeţi care ne-au făcut să plângem sub stelele cerului nostru, sub stelele patriei noastre care nu există, avem aceleaşi tristeţi şi aceleaşi bucurii şi dacă ne uităm unul la celălalt ştim că ne uităm în aceeaşi oglindă, avem tot respectul pentru Mexic şi pentru Chile, pentru Borges şi pentru Shakespeare, pentru Uruguay şi pentru Columbia, pentru Bolaño şi pentru disperarea lui arzând potolit ca flacăra de pe mormântul soldatului necunoscut, avem tot respectul pentru poezia despre care nimeni nu va auzi niciodată şi care nu va face parte din nici un manual de literatură, avem ceva al nostru şi numai al nostru despre care doar noi ştim şi nimeni altcineva în afara fraţilor noştri nu ar putea înţelege ceva din toate astea, avem cerul negru deasupra capului şi legea străzilor de sub cerul negru al Americii latine, avem cartierele noastre mai negre ca blestemul dar pline de adevăr, micile sau marile noastre mizerii de care nu ne ruşinăm pentru că suntem oameni, avem muzica şi dansul cartierelor rău famate iar muzica aceea e sora noastră de sânge, avem adevărul de partea noastră şi nici o întrebare de pus pentru că doar noi ştim că nu există întrebări, că orice posibilă întrebare nu este altceva decât o mică faţetă a vieţii şi că vieţii nu-i poţi cere socoteală. Şi mai avem moartea care nu ne sperie, căci noi suntem deja morţi, noi am murit deja, odată.

Să înfrunţi vidul acestei lumi atârnând în golul străzilor suspendate în întuneric ale Uruguayului nu este un act de curaj, este un act de viaţă într-un univers al crimei. Celelalte ţări nu există, există doar nişte cărţi ale unor scriitori fără patrie, care aleargă împreună cu noi, câinii liberi ai acestei lumi, pe străzile pline de sudoare, de sânge şi de poezie ale Uruguayului, ale Mexicului, ale Chileului, ale Columbiei, ale Venezuelei, în capătul cărora te aştepţi oricând să lucească în întuneric un şiş, să se audă o muzică lascivă, să apară o femeie mai frumoasă ca luna de pe cerul patriei noastre care nu există. Avem visul nostru şi trăim în el ca şi cum am fi scufundaţi într-o carte. Iar cartea aceea este însăşi viaţa noastră neştiută, pe care noi o scriem cu fiecare zi, cu fiecare noapte, cu fiecare respiraţie şi cu fiecare gând, cu fiecare iubire, cu fiecare iad, cu fiecare rai pe care viaţa ni le aşterne-n cale.

Dacă atunci aş fi ştiut ceea ce ştiu azi, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin minte să iau parte la acea discuţie de la care mi s-a tras totul. Cu toate astea, trebuie să recunosc că nu ştiu precis dacă aş fi procedat întocmai pentru că întotdeauna mi-a fost greu să nu admir oamenii care citesc foarte mult şi care ştiu multe despre cărţi şi despre scriitori. Astfel de oameni sunt puţini, de aceea zic, nu ştiu cum aş fi procedat, căci mai ştiu şi că foarte mulţi oameni sunt vicleni. nu a fost cazul, măcar de data asta nu a fost cazul, slavă Domnului! La început ne întâlneam în parc. E un fel de-a spune că ne întâlneam, de fapt, nu ne cunoşteam. Totul, până la un punct, ţine de hazard. Restul ţine de inteligenţa inimii. Niciodată nu am avut pretenţia că inima mea ar fi inteligentă.

Ieşeam dimineaţa, devreme, atunci când nimeni nu are timp să lenevească pe o bancă într-un parc. Preferam parcul de lângă gară, mai degrabă traversat decât vizitat. Nu ştiu de ce locuitorilor acestui oraş nu le place parcul ăla. Este un parc cu multă vegetaţie, cam neîngrijit, cu băncile dispuse circular, iar între fiecare două bănci, care nu sunt foarte apropiate, este amplasată statuia câte unui scriitor. Parcul, ca o arenă romană în care nimeni în afara vegetaţiei şi a scriitorilor nu se înfruntă, este destul de mare, băncile, însă, nu sunt foarte multe şi sunt verzi. Îmi luam câte o carte şi la ora 8 mă instalam pe ceea ce devenise banca mea, între un prozator din secolul XX şi un poet din sec. XIX. Singurul poet, de altfel, pe care amărâta asta de ţară îl are în micul patrimoniu cultural, nici măcar ăla universal. Stăteam pe bancă şi citeam cam două ore. Uneori, ridicam ochii în frunzişul copacilor, ca să mă gândesc la ceea ce citisem. Alteori, priveam cerul, ca o pânză de lumină colorată aruncată deasupra unui nonsens. dacă te uiţi mulţi la un cer luminos se întâmplă să orbeşti.

Iar alteori priveam statuile cioplite-n piatra de culoarea prafului ale scriitorilor pe care nimeni nu-i mai citea. Unii fuseseră scoşi până şi din manuale, cu toate că în parc nu erau foarte multe statui. Auzeam sirenele îngrozitoare ale trenurilor care veneau şi plecau (întotdeauna am avut impresia că gara este un loc unde trenurile sosesc numai şi numai pentru a pleca). Nici un tren nu sosise vreodată ca să rămână acolo şi asta mi se părea îngrozitor de trist. Cam ca viaţa. Când se auzeau sirenele, câinii începeau să urle. Am înţeles că e ceva legat de nivelul decibelilor dar mai ales de lungimea de undă a sunetului. Era ca şi cum exista un dialog permanent între trenuri şi câini. Sunt sigură că nimeni nu se gândea la asta vreodată, nimeni nu se întreba despre ce oare vorbesc trenurile cu câinii. Cred că eu înţelegeam acest dialog al unor fiinţe de pe altă planetă.

De la o vreme îmi făcusem obiceiul să merg în parc şi după-amiaza. Tot aşa, îmi luam cartea şi mă aşezam pe banca mea, între prozatorul de secol XIX şi poetul atemporal. Uneori, îmi luam şi câte o porcărie de cafea într-un pahar de hârtie, de la un dozator pe care-l aveam în drum. Cafeaua era proastă, foarte dulce iar paharul oribil se umezea imediat. Cafea beam numai dimineaţa. Eu nu pot dormi noaptea dacă beau cafea după orele 15, nici măcar dacă e fără cofeină. un fel de-a spune fără cofeină pentru că producătorii fac orice ca să-şi vândă produsele fraierilor. eu eram fraieră, asta o recunosc fără ruşine. După-amiaza nu-mi luam nimic, pentru că renunţasem de ani de zile la porcăriile alea de sucuri cu 1% pulpă de fructe iar porcărie de Cola nu mai beam de ani de zile, de când cu tahicardia. Tahicardia înseamnă 20 de ani + sesiune + cafea + Cola. Tinereţea e o porcărie. Cea mai mare porcăria e adolescenţa.

Din prima după-amiază în care m-am dus în parc ca să citesc mi-am dat seama că nu sunt singură. Mai era cineva. Un tip care stătea pe o bancă diametral opusă şi care, ca şi mine, citea o carte. Am avut impresia că eu sunt intrusa şi că el este stăpânul parcului după-amiaza, aşa cum eu sunt stăpâna parcului dimineaţa. Muream de curiozitate să ştiu ce citeşte dar era prea departe pentru a vedea coperta. În câteva zile i-am deprins tabietul. De regulă, ajungea în parc după mine. Citea vreo oră şi altă oră se plimba printre copaci şi părea că se gândeşte la ceva, probabil la ceea ce tocmai citise. Naiba ştie, poate că medita. Cert este că, de la o vreme, timpul meu de citit se înjumătăţise. O oră citeam, o oră stăteam şi-l priveam cum se plimbă printre copaci, întrebându-mă la ce meditează. Era ceva atrăgător în imaginea lui plimbându-se şi meditând şi foarte greu am înţeles că atracţia aia venea tocmai de la faptul că medita. Am convingerea că între a te gândi la ceva şi a medita asupra a ceva există o diferenţă nu doar de grad, ci şi de natură. Părerea mea. iar el medita, în timp ce eu, cel mult, mă gândeam.

Nu mai puteam de curiozitate să ştiu cum meditează la ceea ce citise pentru că nu mai aveam nici o îndoială, ştiam sigur că medita. Uneori, privindu-l, mă trezeam că scriu poeme-n minte despre el plimbându-se printre copacii din parcul pustiu şi vorbind cu ei sau cu păsările gării sau cu scriitorii din piatră sau cu personajele din cărţile pe care le citea. Nu era prea înalt, era subţire, avea părul roşu, în jur de 55-60 de ani, nu mă pricep să atribui vârste oamenilor, am învăţat despre mine că nu sunt capabilă să mă raportez obiectiv la realitate. Aşa încât nici nu conta câţi ani are, poate că avea 40 sau poate că 50 sau poate că 70, nu conta. În tot cazul, părea cam de 50-55 de ani. Altceva care m-a atras la el, tot stând şi analizându-l seară de seară, a fost că la un moment dat am hotărât că este un bărbat foarte, foarte singur. Şi atunci am simţit că mi-aş putea găsi un locşor într-o nişă a sufletului său şi mi-am imaginat că acolo mi-ar fi tare bine, înconjurată de cărţile pe care amândoi le citeam. Ştiu, mă comportam ca un mic animal de pradă care are nevoie să se hrănească. Nu poţi trăi numai şi numai cu poeţi şi prozatori latino-americani şi universali, mai trebuie să şi hrăneşti ceva din tine, mi-e ruşine să-i spun suflet pentru că nişte idioţi au făcut din cuvântul suflet un mare nimic. Suflet e doar un fel de-a spune, căci şi sufletul ăsta are o casă a lui, un trup. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut ca bărbatul fără vârstă, ca poetul atemporal, cu părul roşu, care se plimba printre copaci şi medita să mă ţină un pic în braţe, în tăcere. Şi, în timp ce-l priveam, am început să scriu în minte rândurile astea, înainte ca orice altceva să se întâmple.

Dacă alesesem, cu ani în urmă, singurătatea, a fost numai pentru că fusesem atât de naivă încât să cred că viaţa este ceea ce mintea mea de puştoaică plăsmuia, mintea mea de adolescentă (oribilă vârstă) care citeşte cărţi pe care nu le înţelege, care pictează în ulei fără să ştie să picteze, care scrie poezii fără să ştie să scrie, care se urcă pe cal şi porneşte în galop fără să ştie spre ce se îndreaptă, care confundă visul cu realitatea şi căreia nimeni nu i-a spus, nici măcar o singură dată, că viaţa nu este ceea ce-şi imaginează ea c-ar fi, că viaţa este o mizerie în care trebuie să râcâi, să sapi, să cauţi şi nici atunci nu eşti foarte sigur că vei găsi ceva ce nu ştii nici cum arată, nici măcar dacă există.

Nimeni nu a avut bună voinţa de a-mi spune că dragostea nu este buzele lui sărutându-te în timp ce mâna i se strecoară în chiloţii tăi de minoră de 15 ani, că dragostea nu este sperma lui mânjindu-ţi pântecul chircit de ruşine şi de durere într-o cameră de hotel unde minorii nu au ce căuta - două lucruri atât de radical diferite, precum sunetul unui pârâu de munte şi cel al războiului din Vietnam, - că dragostea nu este zgomotul metalic al chiuretei pline de sânge care tocmai ţi-a smuls o bucată de viaţă din viscere şi că dragostea nu este nici invectivele mamei, căreia nu ai avut încotro şi a trebuit să-i destăinui totul, căci erai atât de singură şi nu ştiai ce să faci. Lucrurile astea nu se uită niciodată, niciodată şi tot ele te pot face să devii ceva sau poate cineva ce-ţi va rămâne pururi de neînţeles. Căci devii ca nimeni altcineva din jurul tău şi dintr-odată nu mai ai vârsta prietenilor tăi şi sunt lucruri despre care nu poţi vorbi cu nimeni şi sufletul tău nu mai aparţine generaţiei tale şi nici măcar acestei lumi şi devii, brusc, al nimănui, fără să ştii, fără să vrei. Viaţa e o curvă. Devii un apatrid. Devii un paria. Devii o fantomă. Sau un câine sinucigaş. Şi atunci lumea mea a devenit un balon transparent în care nimeni nu mai intra şi unde respiram aerul viciat al singurătăţii.

A fost o alegere, nu o întâmplare. Am ştiut ce fac, asta vreau să spun. Sau poate că doar am ales să mă pedepsesc. Oricum, am ştiut. Am făcut-o ca pe ceva de la sine înţeles, ca şi cum altă alegere nu putea exista. Poate pentru altcineva ar fi existat, pentru mine, însă, a alege refluxul, recluziunea era singura alegere nu doar posibilă, ci mai ales necesară. M-am gândit că nu mai aveam nevoie de nimic de vreme ce există cărţile şi muzica. Dar mai exista tristeţea. Densă ca betonul turnat pe toate plăcile de mormânt din lume. Densă ca cerul unor nopţi nedormite, acoperit cu un nor gros de speranţe moarte. Densă ca durerea unei mame care şi-a pierdut copilul. Ca durerea din pântecul meu în ziua în care mi-a fost smuls ceva de-acolo. Singurul lucru de care-mi păsa cu adevărat era obligaţia de-a merge la şcoală, de-a nu chiuli şi mai ales de-a lua numai note mari. Cele mai mari. Măcar asta merita şi mama. Mie nu-mi păsa nici dacă mai merg sau nu la şcoală, nici dacă luam sau nu note mari, o făceam numai şi numai pentru ea pentru că era singurul lucru pe care şi-l mai dorea de la mine iar eu aveam obligaţia să i-l dau. Nu să i-l dăruiesc, ci să i-l dau, aşa cum într-o librărie vânzătoarea este obligată să îţi dea restul atunci când cumperi o carte şi-i dai mai mulţi bani decât costă.

Atunci, în ziua în care am fost nevoită să-i spun, am pierdut totul. Nu doar tot ce avusesem (la 15 ani ai întotdeauna foarte mult, ai iluziile, speranţa, viaţa în faţă), ci şi tot ce urma să am. Am ştiut-o de pe atunci, cu toate că nu am ştiut-o raţional. Dar într-un fel am ştiut-o. Am ştiut că tot ce puteam câştiga sau primi urma să fie pierdut, mai devreme sau mai târziu. Am ştiut că dragostea nu există şi că tot ce putea exista era a fi îndrăgostit. Şi-am mai ştiut că acel hău care s-a căscat atunci în mine, mai negru ca smoala iadului, hău va rămâne pentru tot restul vieţii. Asta se cheamă a deveni adult. Atunci am început să citesc, absolut întâmplător, poezie şi proză latino-americană. Trebuia să lupt cu ceva împotriva tristeţii.

Stăteam cu cartea-n braţe pe banca din parcul de lângă gară şi, privindu-l pe bărbatul cu părul roşu, am ştiut că despre el nu voi putea scrie niciodată ceva adevărat şi că tot ce puteam face era ca, la un moment dat, să-l inventez. Nu pentru că părea inaccesibil, ci pentru că, plimbându-se printre copaci şi meditând am văzut că pentru el lumea nu există. Exista cartea la care medita, existau cărţile pe care le citise, existau amintirile pe care le avea, însă lumea, această realitate despre care se spune că o împărtăşim, nu exista. Mi-am spus: uite un om la fel de singur ca mine, uite un om care trăieşte în altă parte, care nu este de aici, uite un om rănit de curva asta de viaţă, uite un refugiat calm, liniştit, împăcat cu sine, uite mersul lui molcom de abur plutitor prin porcăria asta de viaţă, cu siguranţă aşa îi sunt şi gesturile cu care a mângâiat femeile pe care le-a iubit (deja le uram pe toate), uite viaţa mea, posibilitatea vieţii mele, aşa mă gândeam la el în timp ce-l analizam din partea opusă a parcului cu scriitorii din piatră scoşi din manuale, aşa fantasmam în capul meu, uite posibilitatea vieţii mele.

Din senin, a apărut un grup de copii cu o minge, erau băieţi, bieţi copii naivi care încă nu ştiau nimic despre legea gravitaţiei, legea vieţii conform căreia se cade să fim mereu traşi în jos, să rămânem cu picioarele pe pământ. Veniseră să joace fotbal în parc şi lucrul ăsta mi s-a părut foarte straniu, nu se mai întâmplase. Şi dintr-odată a fost ca şi cum realitatea împărtăşită dăduse năvală în oaza noastră de linişte, în balonul nostru transparent, ca şi cum viaţa ne-ar fi agresat cu zgomotele unei fericiri de două parale (părea că şi el ştie că fericirea este ceva ce durează maxim 6 Mississippi-uri), o minciună de fericire, o curvă de fericire căci fericirea aproape că nu există aşa cum nici dragostea nu există. Am dat să mă ridic de pe bancă şi am văzut că şi el face acelaşi lucru. M-a privit de departe. Ne-am zâmbit, ca semn de recunoaştere. Acela a fost momentul.

Momentul în care am crezut că ştie, momentul în care am crezut că e singurul om de pe pământ care înţelege. Şi tot atunci am crezut că şi eu am înţeles ceva ce-mi rămăsese neînţeles până ce privirea lui ca o străfulgerare mi-a atins ochii şi că ceea ce am înţeles venea tocmai din privirea lui care-mi transmitea că el înţelesese înaintea mea. Da, ştiu, uneori sunt limpezimea însăşi, mi-e greu să mă fac înţeleasă. Ne-am îndreptat spre aceeaşi ieşire din parc şi mi se părea firesc ca, de data asta, să ne salutăm, ceea ce a şi făcut, încurajat de zâmbetul meu prietenos. De când acel ceva mi-a fost smuls din corp nu mai zâmbesc altfel decât prietenos. Întotdeauna prietenos, ca şi cum aş fi priceput ceva din experienţa de mutilare prin care am trecut, ca şi cum uşa înţelepciunii ar fi fost deschisă în mintea mea de chiureta care mi-a umblat prin măruntaie, cu frigul cel mai groaznic pe care nu l-am mai simţit vreodată. E doar o iluzie, nimeni nu pricepe nimic niciodată.

Doar ne-am salutat, atâta tot, şi am râs, ca şi cum râdeam de acelaşi lucru. Naiba ştie, poate chiar asta făceam. Dar i-am văzut ochii. I-am văzut privirea. Iar acolo părea să fie toată literatura şi poezia sud-americană şi ceva peste, poate şi cea nord-americană. Şi poate încă ceva. Poate tristeţea. Când am ajuns în stradă, fiecare am luat-o pe alt drum, el la deal, poate spre rai, eu la vale, spre iadul singurătăţii de la etajul X, iar în clipa în care fiecare am întors spatele celuilalt totul mi s-a părut de un prost gust imens, zgomotul maşinilor care treceau ca şi cum aveau unde se duce, sunetul paşilor trecătorilor, însuşi faptul că mă mergeam acasă, într-un apartament gol era de un teribil prost gust. Clipa aceea a fost una din clipele în care timpul se fracturează şi în hăul care se cască se vede, limpede, adevărul. De parcă cineva apasă pe un comutator şi, într-o cameră veşnic întunecată cu care te-ai obişnuit, năvăleşte, preţ de câteva secunde, lumina. Camera întunecată era viaţa noastră, iar flash-ul acela arăta un teribil, incomensurabil non-sens. De altfel, nimic nou sub soare, aflasem asta încă de atunci, de când cu chiureta şi cu frigul din ea. Poate că asta am crezut că ştie şi el atunci când ni s-au întâlnit privirile, două fascicule de iluzii care dăduseră ortul popii, străpungând solidaritatea găştii de băieţi care începuse să joace fotbal. Până şi înserarea aia atât de normală (şi, în definitiv, atât de frumoasă) mi s-a părut de un teribil prost gust. Dar oricât de absurd părea totul, ştiam că în ochii lui găsisem un acord. Nici nu conta care.

A doua zi, din bun simţ, m-am mutat pe banca alăturată celei pe care stătea de obicei. De cum a intrat în parc a pus frână, o frână care mi se adresa, rămânând, câteva clipe, cu un picior suspendat în aer, ostentativ, ei, pe dracu, mi-am spus, bineînţeles că şi tu voiai să mă găseşti aici şi nu în cealaltă parte a parcului, a zâmbit şi s-a îndreptat spre banca lui şi în timp ce se apropia cu surâsul acela luminându-i faţa, aproape că vedeam cuvintele care-i fremătau (era să scriu frăgezeau) buzele şi despre care deja credeam că sunt cuvinte venite direct din iad. Zâmbea ca un mânz care abia învaţă să zâmbească sau cu un bătrân lup de mare, nu ştiu, nu mă pricep deloc, absolut deloc la bărbaţi şi nu cred că mă înşel dacă spun că şi-a tras umerii înapoi şi a scos pieptul în faţă, lucru de care mai mult ca sigur că nu a fost conştient. Era doar un reflex de mascul alpha, or, reflexele sunt inconştiente. Însă eu am văzut. Şi ştiu ce-am văzut. După care n-am mai văzut nimic pentru că deja-mi vâjâia capul.

Deci ne-am schimbat locul, venind mai aproape, a zis. Deci da, am venit mai aproape, am zis şi eu. Gaşca de băieţi cu mingea?, a întrebat. Gaşca şi fasciculele de iluzii, am răspuns. Aha, a zis şi am înţeles că a înţeles şi, mai ales, că nu mă înşelasem, ceea ce era un semn cât se poate de promiţător, dar habar n-am promiţător pentru ce. Şi ce avem noi aici, a întrebat, luând pofticios cartea de pe genunchii mei. Ahaaa, deci ne alintăm cu proză latino-americană. Cam aşa ceva, am zis. Bine, a zis şi el. Apoi am tăcut împreună o vreme, atât cât să devin foarte conştientă de furnicile sau ce naiba or fi fost care începuseră să-mi alerge pe piept, pe braţe, pe ceafă, pe umeri, miliarde de furnici, nu ştiu dacă ştiţi ce zic.

Apoi, a urmat chestionarul, care mai degrabă părea o curiozitate de-a lui, nu o chestionare a mea. A vrut să ştie ce latino-americani am mai citit, care mi-a plăcut cel mai mult şi de ce (întrebare destul de dificilă, să recunoaştem), ce facultate am urmat, dacă am vreo legătură cu scrisul (nu, doar cu cititul, am spus), ce altceva mai citesc, dacă citesc şi poezie, unde stau, de unde sunt, dacă am fraţi sau surori, dar mama cu ce ocupă, dar tata cu ce se ocupă, dar surorile mele cu ce se ocupă, pe unde prin lume m-am plimbat, ce părere am despre încălzirea globală şi despre politica internaţională, cu ce mă ocup (cu nimic, am spus şi nu a părut deloc uimit), ce vârstă am (i-am spus adevărul fără să clipesc), dacă sunt căsătorită (never ever, am spus), dacă am copii (n-aveam), în ce cred (în nimic, am răspuns. Nici măcar în proza latino-americană?, a întrebat. Nici măcar.), dacă există vreun determinism între literatura latino-americană şi ceea ce sunt azi (evident, am răspuns, azi n-aş mai fi fost), să nu exagerăm, a spus iar eu n-am avut pretenţia să-nţeleagă din prima aşa că am tăcut. Într-un cuvânt, i-am spus aproape tot. Să mă ia naiba dacă ştiu cum a făcut, dar m-a făcut să spun aproape tot. Doar pe aia cu vârsta aceea atât de ingrată de 15 ani nu i-am spus-o şi ştiam că nici nu i-o voi spune pentru că pur şi simplu nu conta. Nimic nu conta.

Dar tu?, am zis. Eu, ce?, a răspuns. Tu... aşa, în general, am zis. Eu, nimic, a răspuns, de parcă ăsta putea fi vreun răspuns. Şi a zâmbit. Iar eu am renunţat. La el, ăsta chiar era un răspuns, mi-am dat seama. Cum te cheamă, a întrebat. Lu, am zis. Pe mine Walter. Ca pe Withman, ca pe Scott, ca pe Disney, ca pe Benjamin, ca pe Zenga, ca pe Matthaw, ca pe Forbes, am zis. Cam aşa ceva, a răspuns. Apoi am tăcut iar şi m-am simţit nedreptăţită. Şi m-am cam enervat în sinea mea. Iar lucrul ăsta s-a văzut imediat. Eu nu ştiu să mimez. Uite, ca să-mi cer iertare, te invit la o cafea la terasa de peste drum, a zis. Şi am plecat la cafea, perfect împăcată. La o cafea adevărată, nu la o porcărie de cafea. Da, am spus tot. Nu-mi dau seama cum naiba a reuşit.

După ce ne-am aşezat la o masă şi a comandat cafea, a scos din buzunar o ciocolată mică, de 50 de grame, o ciocolată belgiană cu lapte şi mi-a dăruit-o. Deci m-a năucit. De unde, de unde, de unde ştia că sunt moartă după ciocolată? Şi iar a zâmbit. Cu toate că am încercat să nu se vadă, ştiam că-mi pierdusem capul. Deci zâmbetul acela... nu, nimeni nu l-ar putea înţelege (nici măcar eu) iar eu nu sunt scriitor ca măcar să pot să-l descriu, nu ştiu, era precum cuminţenia pământului sau ca o iederă proaspăt înverzită pe un zid medieval, dacă înţelegeţi. Cam aşa. Iar ciocolata era de mii de ori mai bună decât cea din Sri Lanka, decât cea din Mexic sau decât cea din toate ţările care sunt producătoare de cacao pentru că nici una nu ştie să producă ciocolată bună. Aşa se întâmplă, uneori.

Şi aşa am băut o cafea foarte bună şi aşa a început să-mi povestească despre el, pe fragmente scurte, foarte bine circumscrise, nedivagând, astfel încât am putut şi eu pricepe ceva cu cap şi coadă şi nu ştiu cum făcea de trecea de la un fragment la altul, asta-i o artă, mi-am spus la un moment dat, asta-i o artă de mare prozator, ar putea fi un mare, foarte mare prozator, aşa m-am gândit şi îl ascultam în timp ce efectiv scria un roman, un roman de bună calitate despre viaţa lui, dar nu doar despre viaţa lui căci mi-a mai vorbit - nu ştiu cum a ajuns la toate astea - şi despre Inchiziţie, spunea imaginează-ţi, Inchiziţia l-a considerat o persoană dificilă pe Ignaţiu de Loyola, nenorociţii dracu (m-am mirat, nu părea pătimaş, dar pe semne avea pusee), pe omul ăsta care a suportat o operaţie fără anestezie, o operaţie la picioare, pe omul ăsta care a făcut legământ de sărăcie şi de castitate şi care şi-a condus ordinul precum un general, da, precum un general neabătut de la datoria sa sacră, învăţase latina la Paris, latina şi filosofia şi ca un mare general s-a pus pe scris scrisori iezuiţilor şi scrisorile lui au umplut lumea, aproape toată lumea şi iezuiţii lui au înfiinţat misiuni în Portugalia, Irlanda, Germania, până şi în India, până şi în Etiopia, imaginează-ţi, a dracu Inchiziţie, să goneşti un astfel de om în lumea largă, să-l goneşti pe cel care a scris manualul iezuiţilor şi care a fost canonizat şi care a fost contemporan cu Fernando Cortéz care a cucerit Imperiul Aztec din Mexic după ce a cucerit Cuba (a cucerit Cuba numai şi numai deoarece cubanezii erau îngroziţi de oamenii albi, prin groază a cucerit Cuba) sub comanda lui Diego Velasquez şi a mai fost ales şi de două ori primar al oraşului Santiago de Cuba, ai dracu spaniolii ăştia, daţi dracu, aşa-i? S-a dus în Mexic cu caii lui, ştii că mexicanii erau îngroziţi de cai? Cu caii lui i-a cucerit, nu cu tunurile, nu cu armata lui de 600 de oameni, cu caii pentru că unii din Tabasco i-au povestit despre minunatul Imperiu Aztec, despre neînfricatul Montezuma şi a plecat Cortéz în Imperiul Aztec şi şi-a făcut o amantă care a fost cheia succesului, întotdeauna amantele sunt cheia succesului, se înşală omul o dată, dar la amante nu se înşală, amanta a fost cheia cuceririi Imperiului, ştii că el a înfiinţat Vera Cruz-ul? Portul Vera Cruz, despre care cu toţii ştim astăzi datorită curajosului şi înţeleptului conchistador Cortéz care şi-a făcut oamenii să-l urmeze scufundându-şi flota, a păstrat un singur vas şi toţi au fost nevoiţi să-l urmeze şi uite aşa pe ruinele capitalei aztece a fost ridicat Mexico City, oraşul alpha, sau Ciudad de México, sau México, Distrito Federal, Mexico DF cum scrie în toate cărţile lui Bolaño şi în clipa în care am auzit de Bolaño am ştiut că mi se împlineşte un vis pe care nici nu îndrăznisem să-l visez.

Atâta am apucat să-l întreb la sfârşit, înainte de-a ne despărţi şi după ce stabilisem locul şi ora următoarei întâlniri (adică în parcul de lângă gară, în parcul gol cu scriitori din piatră, după-amiaza spre seară, undeva în jur de orele 19), atâta l-am întrebat: tu de ce citeşti? Ca să scap, a zis, ca să scap. Şi iarăşi a zâmbit, ştiţi, zâmbetul ăla ca un curcubeu după o ploaie cu soare sau ca o iederă sau ca un cer cu stele palide sau ca o muzică dintr-un cartier mexican rău famat.