Visul

Visul ăsta nu l-am căutat eu. A apărut, pur şi simplu, doar pentru că într-o zi am fost mai atentă la felul în care se derulau imaginile pe ecranul laptopului. Nu ştiu dacă ăsta se poate numi hazard. Poate că da. Sau poate că nu. Nu contează. Sau poate că a fost doar bunul Dumnezeu, drăguţul.

Am pus degetul pe una dintre imagini şi am spus: tu. Era o fotografie. Am început să citesc ce scria sub ea. Scria mult. Foarte mult. Şi-mi plăcea din ce în ce mai mult ce scria sub fotografie. Şi aşa s-a făcut noapte. Şi atunci m-am gândit: el. Apoi, m-am culcat pentru că era foarte târziu, dar nu m-aş fi culcat. Aş mai fi citit. Dimineaţă am deschis din nou laptopul. L-am căutat. L-am găsit. Şi am citit mai departe toată ziua. Seara, m-am uitat din nou la fotografia lui. Reuşise să-mi împăienjenească ochii. Şi iar am pus degetul pe fotografia de pe ecranul laptopului şi am spus din nou: tu. A fost singurul cuvânt pe care l-am rostit toată ziua şi m-a surprins să-mi aud vocea. În ziua aceea am uitat să mănânc.

A doua zi m-am dus în parcul de lângă gară pentru că acolo nu este nimeni, niciodată. Cu toate că este un parc destul de interesant. Poate că nu e nimeni pentru că e lângă gară. Am stat pe o bancă, sub privirile scriitorilor de piatră aşezaţi în cerc, şi, făcând abstracţie de ei, m-am gândit. Era foarte greu să mă gândesc pentru că nu aveam la ce altceva să mă gândesc decât la ceea ce citisem scris sub fotografia lui. Sigur că ceea ce scria sub fotografia lui nu era nimic altceva decât el. Era scris de el, adică. Dar e totuna. Nu e tot, dar e mult mai mult decât nimic. A fost destul, vreau să spun, a fost destul ca să spun: tu.

Şi atunci, stând pe banca din parcul gol, sub privirile scriitorilor împietriţi în cerc, am simţit cum îşi face loc neliniştea, ca o pasăre albă ţinută-ntre două mâini care îi strâng aripile pe care le fâlfâie, încercând să scape. Ca un porumbel captiv. Îi simţeam bătăile inimii. Şi atunci mi-am amintit cum ea îi săruta buzele lui Gură-de-Aur, mi-am amintit toată acea dulceaţă pe care Gură-de-Aur trebuie să o fi simţit, mi-am amintit cum au făcut dragoste, atât de limpede mi-am amintit totul de parcă aş fi fost eu acea femeie care ştia să sărute şi să iubească, de parcă aş fi fost eu Gură-de-Aur care descoperea iubirea. Şi-atunci m-am oprit pentru că lucrurile tindeau s-o ia razna.

Nu sunt nebună, mi-am zis. Sunt eu, Liuba Barashkova şi lucrul ăsta nu poate fi schimbat. Acesta este parcul gol, aceştia sunt scriitorii pe care nimeni nu-i mai vrea, aceasta este gara tuturor despărţirilor şi aceasta sunt eu, Liuba, iar eu nu sunt nebună. Am refuzat să mă gândesc la orice altceva, apoi am mers în piaţa de lângă gară şi am cumpărat un pepene galben cu coaja zgrunţuroasă. Am mers acasă, l-am mâncat pe tot, apoi am deschis laptopul şi pe ecran era fotografia lui, lăsată special de mine, să mă aştepte. Şi fără să mai pun degetul pe ea, am spus din nou: tu. Şi iarăşi a fost singurul cuvânt pe care l-am rostit în cea de-a treia zi.

Am visat că mă suisem pe un gard de sârmă ghimpată care-mi tremura sub picioare. Nu ştiu de ce, nu-mi era frică. Ştiu că-mi spuneam în gând: suma tuturor posibilităţilor, suma tuturor posibilităţilor. Cineva mi-a întins o mână. Era Borges. Vino cu mine pa bancă, mi-a zis. Nu vin, i-am spus, nu vreau ca eu să fiu tu cel tânăr pentru că eu nu sunt tu, dar aş vrea să fiu tu. Şi Borges m-a lăsat acolo şi a plecat, după ce mi-a zâmbit cu ochii lui orbi care vedeau totul. M-am dat jos de pe gard şi m-am aşezat pe o bancă din parcul de lângă gară. Am scris în cap un poem, pe care l-am continuat tot drumul, până am ajuns acasă. Asta nu mai face parte din vis, visul s-a încheiat în timp ce Borges se depărta pentru totdeauna iar eu ştiam că nu-l voi mai întâlni niciodată. Desigur, a fost singura dată când l-am întâlnit şi singura dată când a avut bunăvoinţa să-mi vorbească şi să-mi întindă mâna.

M-am gândit să-i povestesc cum a vrut Borges să mă ajute să cobor de pe gard, apoi m-am gândit că mai bine-i trimiteam poemul scris în cap. Până la urmă, nu i-am mai trimis nimic, am continuat să citesc ce era scris sub fotografia lui. Am făcut socoteala că, dacă citesc 8 ore pe zi, voi termina de citit în două luni. După două luni, voi fi uitat suficient cât s-o iau de la capăt. Am înnebunit, mi-am spus. Nu înnebunisem deloc şi gândul ăsta m-a liniştit. Am fumat o ţigară cu lumina închisă şi am privit farurile maşinilor care treceau pe şoseaua de sub geamul apartamentului meu de la etajul X şi m-am gândit că totul pe lume este precum farurile maşinilor, apare brusc, de nicăieri, luminează o clipă doar, apoi, tot brusc, dispare nicăieri, ca şi cum n-ar fi fost. Pete în întunericul veşnic al universului, asta e totul. M-am spălat pe dinţi şi m-am culcat.

Noaptea am visat că mă ţinea pe după umeri şi că mă ducea la un concert rock, hai să auzi un blues rock clasic, îmi spunea, hai s-auzi cum sună un blues adevărat şi pentru el aş fi fost în stare de orice, chiar şi să merg la un concert de rock progresist. Purta o cămaşă în pătrăţele bleumarin cu alb, ca a lui Dan McCafferty la bătrâneţe şi, pe deasupra, un pulover ca al lui Ian McEwan din review-ul la The Children Act din The Independent. Nu ştiu cum a fost concertul pentru că nu l-am visat dar l-am căutat a doua zi pe internet şi a fost ca şi cum aş fi mers cu el la concert. Şi iar m-am gândit că poate am început să înnebunesc.

Dimineaţa, am făcut două cafele, una pentru mine, una pentru el. Privindu-l, mi s-a părut că-i făcut din fum de ţigară şi ştiu că mă străduiam să nu respir ca să nu-l risipesc. Dar fumul de ţigară e o iluzie. El era acolo, pe canapeaua din faţa mea, cât se poate de real. Numai că nu a băut cafeaua. Am băut-o eu, mai târziu, când el dispăruse iar eu mă apucasem din nou de citit. La un moment dat, în timp ce citeam, am simţit nevoia să fac curat în casă pentru că pur şi simplu nu mai suportam şi în două ore am terminat, inclusiv de întins la uscat lenjeria de pat şi de dus gunoiul la împuţita de ghenă. Apoi, am citit în continuare. Am uitat să mănânc, de aceea m-am trezit noaptea pentru că simţeam cum leşin în somn, m-am întrebat dacă visez că leşin sau chiar leşin şi aşa mi-am dat seama că-mi scăzuse prea mult glicemia. Am mâncat napolitane în ciocolată şi m-am culcat, liniştită, mai departe. Nu am mai putut dormi, aşa că am citit.

A doua zi mi-am spus că trebuie să-mi pun ordine-n viaţă, gata cu concertele rock, gata cu cititul opt ore pe zi, gata cu visele cu Borges şi cu Gură-de-Aur, gata cu pepenele galben şi cu napolitanele. Am făcut două ceşti de ceai negru, una pentru el, una pentru mine. Am fumat trei ţigări. L-am luat de mână şi am plecat la plimbare pe străduţele prăfuite ale portului. Aşa am ajuns la gară iar el dispăruse. Parcă trăiam amândoi într-o proză supra-realistă sau într-un roman SF. Am închis ochii ca să nu văd trenurile sosind în gară. Trenuri care soseau doar pentru a pleca. De văzut, nu le-am văzut, dar urechile nu mi le-am putut închide. A fost ca şi cum aş fi avut corpul închis la spate cu un fermoar şi cineva a venit şi a tras, rapid, de fermoar în jos. M-am dus la farmacie, voiam să-mi cumpăr o aspirină şi ceva de cap, însă am constat că nu am nici un ban. M-am dus acasă şi m-am culcat îmbrăcată. Am dormit dusă.

Am visat că câştigase premiul Goncourt şi că era plin de nervi. Spunea că nu-l merită şi că el este vegetarian, nu suportă carnea şi că preferă ca banii să-i dea pe salată şi pe ţigări. L-am visat scriind la noua lui carte, l-am visat irascibil şi surescitat, l-am visat mitocan şi neghiob, l-am visat cântând în baie, sub duş, l-am visat citind cu voce tare, noaptea, cu fereastra deschisă, l-am visat predându-le studenţilor alchimia iubirii, l-am visat rătăcind pe un imens câmp, prin iarba deasă, de parcă ar fi fost o lebădă care înota într-un ocean de diopsid, l-am visat spălându-mi picioarele cu un săpun cu miros de levănţică, l-am visat apropiindu-şi buzele de gâtul meu, i-am simţit respiraţia caldă în spatele urechii stângi, l-am visat lungindu-mă pe pat, dezbrăcându-mă cu o lentoare de terminator, am visat că muream şi că el îmi şoptea ceva în latină. Apoi am visat că iubirea nu există, că nu mă voi întoarce niciodată în patria mea pentru că pur şi simplu dispăruse aşa cum dispar visele în zori şi că cineva îmi spunea că nimeni nu moare la asfinţit.