Morning Becomes Eclectic

E titlul unei emisiuni matinale de la NPR. Un show "cu efect sedativ", după cum spune Didion. În 1977, când s-a dat startul programului, titlul, o parafrază la Mourning Becomes Electra, a lui Eugene O'Neill, probabil una din cele mai spectaculoase plonjări în dramaturgia lui Eschil, a făcut ceva senzaţie... Cartea lui Didion, care ascultă show-ul în maşină, conducând de la un spital la altul, de la un capitol de viaţă la altul, despre asta este, despre dimineţi pline de jale, expandate în zile devenite vortexuri ale memoriei unui împreună făcut cioburi.

În decembrie 2003 Quintana, fiica lui Joan Didion şi a lui John Gregory Dunne, scriitori, jurnalişti şi scenarişti intraţi deja în mitologia pop americană, se îmbolnăveşte de pneumonie. Care se complică în scurt timp cu o septicemie. Care o imobilizează pe un pat de spital, undeva între aici şi acolo. Quintana are 38 de ani şi e căsătorită de cinci luni. În a treia zi în care îşi vizitează fiica aflată în stare critică, John Gregory Dunne suferă un atac de cord fatal.

Anul gândirii magice începe prin a fi o carte despre traumă. E, în primul rând, o carte despre doliu, despre Didion pendulând între moartea lui John şi boala Quintanei. Mult mai mult despre ea decât despre ei, într-un fel asumat, dar nu tocmai egoist. Cum înveţi să trăieşti în afara timpului tău? Timpul lui Didion, care a lucrat pentru Vogue, Esquire şi The New York Times, care a scris Run, River, care a locuit în Honolulu şi El Salvador, care a lucrat cu Anthony Perkins şi despre care Brian Moore a scris poezii, ei bine, timpul lui Didion se măsoară de la când Quintana avea trei ani la plimbări prin ploaie, cu John, la Paris, de la drumul cu maşina spre casă, cu un bebeluş de trei zile în braţe la certurile cu John, în aceeaşi maşină, după cine în oraş, de la reţete de sufleuri savurate de amândoi la bileţele pe care Quintana, adolescentă, le lasă pe masa din bucătărie...

Didion e o maniacă a documentării şi a investigaţiei. Aşa că, în durerea e alienantă, investighează tot. Toate detaliile biochimice ale morţii lui John, toate ororile degradării continue a Quintanei (am aflat, cumva cu groază, din cartea aceasta, cum infecţia intraspitalicească, pe care, naivi, o credem un teritoriu exclusiv al mizeriei spitalelor noastre, face obiectul secretului profesional în multe spitale americane în care doctorii îşi atenţionează în particular asistenta însărcinată cu privire la microbii rezistenţi la antibiotice, nu şi pe mama pacientei aflate în comă, însă...). Fragmente de literatură împărţite, intarsiate în istoria familiei, piese de porţelan, documente Word, toate devin obiecte ale memoriei şi ale durerii. Textul scris de Didion când se temea de posibilitatea unui divorţ, amintirea culorilor Californiei în părul fetiţei ei, grota de la Portuguese Bend, în care înoată cu John, biserica în care s-au căsătorit, fericirea lui extremă la nunta Quintanei, cuvintele Eşti bine. Sunt aici, ca o mantră a nenorocirii, a iubirii, a amândurora, reproşurile lui John că existenţa lor nu e suficient de aventuroasă, teama constantă a lui Didion că nu e soţia pe care şi-ar f dorit-o el, totul rulează non-stop într-un show cu difuzare continuă în paginile acestei cărţi care nu exorcizează nimic şi nu găseşte nicio explicaţie.

Moartea nu are logică.
Boala nu are logică.
Despărţirea nu are logică.

Absenţa celuilalt, a contraargumentului, a zâmbetului, a sprâncenei încruntate, a timpului comun devenit sinonim cu omul care l-a locuit distruge identitatea celui rămas. Didion documentează inclusiv asta. Inclusiv propria fragilizare fizică şi psihică, propria disoluţie ca soţie, ca parte a unei familii.

Undeva pe la jumătatea cărţii am cedat impulsului şi m-am lansat în căutări pe Wikipedia. Am aflat că fiica lui Joan şi a lui John, Quintana, a murit, până la urmă, în 2005. Didion a scris o altă carte, Blue Nights, despre pierderea ei. (Ce blestem trebuie să fie nevoia compulsivă de a literaturiza, de a documenta ceea ce e de neliteraturizat, de neconsemnat...).

E greu de navigat prin cartea aceasta, în care ea îl aşteaptă mereu pe John să se întoarcă, în care speră, în ciuda informaţiei medicale din ce în ce mai deprimante (şoc septic, creier deplasat spre stânga, staphylococcus aureus meticilino-rezistent, staphylococcus epidermidis meticilino-rezistent, acinectobacter baumannii, rezistent la vancomicină...) că nu o va pierde şi pe Quintana.

Eşti bine. Sunt aici.

Punctul în care m-am blocat, în lectură, nu a fost, în mod surprinzător, un interior de spital, de ambulanţă, de elicopter cu personal medical la bord.
Nu.
A fost o scenă de Crăciun. John reciteşte un pasaj dintr-o carte a lui Didion, să vadă cum funcţionează tehnic un pasaj, ca să o poată încuraja. Sunt căsătoriţi de câteva decade, dar John nu a obosit, nu s-a acrit, nu se retrage din calea nesiguranţelor ei, nu renunţă, nu oboseşte, nu-şi dă ochii peste cap când Didion se plânge adolescentin că nu scrie bine. Citeşte, studiază, argumentează a miliarda oară. Nu tratează facil vulnerabilitatea celuilalt. Nu depune armele, nu pleacă. Nu pleacă până în ultima clipă. În fapt, nu pleacă deloc.

Mult după moartea lui, e parte din viaţa exterioară şi interioară a celor rămaşi, e parte din timpul lor pe pământ, dintr-o istorie vitală de nerescris, de nereparat.

"În vis am nevoie să discut despre asta cu John.
Sau nici măcar n-a fost un vis?
Cine e regizorul viselor, i-ar păsa?"
(Joan Didion, Anul gândirii magice)