De câte ori a făcut referire la rinichii ei, peste nouă luni a devenit tătic. Până acum de şase ori i s-a întâmplat, femeia fiind prăsitoare din fire. La ei în ogradă şi vaca e borţoasă, şi caprele şi vrăbiile. Ea e telefonistă, el e beţiv. Îl cheamă Valentin, un nume dulceag pe care l-a detestat mereu, drept prin urmare amicii îi spun nea Vali, sau doar Tu, Măi, Băi, Hă, Bulă, sau Ăăă..., cu accente de salivă scursă pe bărbie atunci când gura nu le mai stă închisă, fiind amorţită şi-ncleiată. Despre ea nu sunt multe de spus, decât că e o femeie ca oricare alta, munceşte opt ore la Telefoane, are grijă de copii, copiii de animale, îi place să scoată şi să bage mufe, adoră murăturile şi-i place când e linişte în casă, când nu se aud chicote, chirăituri, mugete, urlete, behăituri, mugituri, horcăieli şi referiri la rinichii ei.
În fiecare dimineaţă el face naveta între Ocna Sibiului şi Sibiu, nu pierde niciodată Personalul de la ora 5 şi 45 de minute, dar ca un făcut nu ajunge la muncă. El ar vrea, mereu vrea. Dar în gară sunt multe chioşcuri şi bodegi. Prima dată când a pus-o cu capul pe şină, pe 15 ianuarie 1974, cu zece minute înainte ca Acceleratul 312 să treacă prin Ocnă, telefonista se făcuse vinovată de faptul că-l secase de sămânţă. Şi de toate cele. Nea Vali avea pungi mari sub ochi, coaste ieşite în relief pe sub cămaşă, iar când se ducea la alte femei i se blegea mâţul în pantaloni, ceea ce-l supăra vizibil pentru că trebuia să-şi ceară iertare de la dânsele. Avea maniere. Stelele verzi din capul lui dispăreau doar după ce se ducea acasă, lângă Lacul fără fund, o lua pe telefonistă de ciuf şi o târa până la calea ferată. Colegii de pahar îl rugau s-o lase în pace că se uită lumea la ei şi se face de râs, că are copii acasă şi-o să-nfunde puşcăria. De îndrăznit nu îndrăzneau s-o scoată din mâinile lui. În dimineaţa de 16 ianuarie 1974 nea Vali şi-a cerut iertare de la femeia lui învineţită şi aşa avea să facă de acum înainte în multe alte dimineţi. Ba mai mult, în tren, povestea şi la alţii ce urât se poartă şi ce muiere înţelegătoare are acasă.
A doua oră telefonista s-a făcut vinovată de înşelăciune, ştia el că e o curvă din aia care vorbeşte porcovenii la telefon. Din fericire atunci trenul a avut o întârziere de 20 de minute, timp în care el a obosit s-o ţină cu ceafa lipită de şină. Cât a stat cu ceafa lipită de şina umedă de la zăpadă, femeia ar fi putut să se uite la stele. Era un cer senin superb, de-un albastru închis, închis, cum numai în nopţile geroase vezi, cu luciri intermitente şi-un satelit rusesc se învârtea pe acolo, dar ea nu s-a uitat. Avea ochii larg deschişi dar nu vedea nimic. Ba parcă îi zărea un pic din genunchi şi din borul pălăriei, şi-şi spunea că precis el şi-a murdărit pantalonii când a târât-o, şi că trebuie să-i spele în noaptea asta şi să-i pună la uscat pe sobă. Ei nu-i plac pălăriile, le consideră demodate, unde mai pui că poate să ia cinci kilograme de făină cu banii de pe una. Nici lui nu-i plăceau în tinereţe, când încă mai ajungea la lucru, iar în nopţile când ea îi năştea copiii făcea cinste la bodegă şi apoi se ducea la Lacul fără fund şi se arunca îmbrăcat el. Plutea şi se gândea la ale lui până când i se făcea pielea de găină albicioasă şi pleca acasă. Acum doar uneori visează că se aruncă în lac şi că pluteşte în derivă. În schimb poartă pălării, chiar dacă le pierde des. Au tendinţa să se rostogolească pe sub scaune, să zboare pe uşa deschisă a trenului, să ajungă pe străduţe şi să zacă acolo până la venirea altora care ar avea nevoie de ele.
Tatăl lui nea Vali fusese preot şi-n fiecare dimineaţă, la micul dejun, îi vorbea despre Fiul Fecioarei, fie că mâncau slană cu ceapă, parizer cu roşii, ochiuri prăjite, ceai cu magiun sau brânză de oaie grasă. În adolescenţă nu mai suporta să mănânce dimineaţa, din cauza problemelor la stomac şi nu mai credea în existenţa fecioarelor. Când făcea naveta la şcoala din Sibiu le povestea colegilor ce fac ciobanii când sunt pe munte, departe de craci de femeie.
În 1988, în ajunul Anului Nou, şi-a trimis femeia în gară, să meargă cu trenul câteva staţii mai departe, să coboare la pădure şi să culeagă vâsc. Ar fi luat ceva bani pe el dar era frig, şi ea n-a vrut să se ducă. Nea Vali a încercat s-o convingă rupându-i două coaste, dar n-a reuşit, apoi văzând că nu mai mişcă decât dacă o împinge cu piciorul, a atârnat o funie în tindă, să nu ajungă la puşcărie, şi-a băgat gâtul în laţ, a dat de două ori din picioare. Funia s-a rupt. Copiii i-au încheiat şliţul, l-au spălat pe bărbie şi au chemat vecinii. La spital a aflat că telefonista n-a murit cum crezuse el, era bine mersi la Reanimare. Dimineaţa el şi-a cerut iertare şi ea l-a iertat.
La vârsta de 40 de ani singura problemă existenţială era de ce nu intră un litru de ţuică de prune într-o sticlă de jumătate. În sinea lui nea Vali ştia că se poate, ba chiar avea senzaţia că i-a reuşit cândva, dar nu-şi mai amintea când, cum şi de ce. Până la vârsta de 53 de ani i s-a mai înfoiat de trei ori mâţul, tot cu telefonista, apoi a plecat într-un loc de verdeaţă şi nu s-a mai întors.