Scârţa scârţa, scârţa, scârţa... Scârţ! Scârţ! Scârţţţţţţţţ...Leagănul strâmb se bălăngăne cu băiat cu tot. Preţ de câteva scârţâituri se va mai bălăngăni puştiul, apoi acesta va sari pe pietre şi-i va fura fetiţei acadeaua roşie şi umedă. Să nu fim nedrepţi. Nu a furat acadeaua. De bleagă ce e fetiţa i-a dat-o singură în loc să-l ia de păr, să-i sară în spinare şi să-i tragă pumni în bostan până să-i zornăie creierii, să-l muşte cu poftă de-o ureche. Adică a stat ca o momâie de paie, bălăngănindu-se de pe un picior pe altul, cu un zâmbet tâmp pe faţă cât timp el s-a dat pe leagăn, apoi i-a întins bomboana lunguiaţă.
Înciudat că fata nu are ciocolată, din aceea gata topită, pe care s-o lingă din staniol, a pus-o să-i lege şireturile de la pantofi. Ea s-a aplecat cu toată seriozitatea şi a făcut două funde mari. Aşa a învăţat-o maică-sa, să fie ascultătoare.
Mereu s-a întrebat de ce s-au inventat şireturile, că doar se desfac când ţi-e lumea mai dragă. Se târăsc prin colb şi noroi, se fac urâte de nu-ţi mai vine să pui mâna pe ele să le legi la loc sub formă de fundiţă. Adevărul e că şireturile murdare se potrivesc de minune cu pantoful negru, zgâriat şi lovit, şi cu cel maro, ceva mai curat, proaspăt dat cu cremă de bunicul puştiului. El mai avea o pereche de teneşi chinezeşti, dar îi păstra doar pentru orele de sport, când nimeni nu mai ţipa să-i spună că nu e frumos să fugi, să sari de-un cot, să te rostogoleşti sau să tragi şuturi în fundurile colegilor.
A plecat spre gară doar pentru că nu avea nimic de făcut şi la urma urmei e un loc numai bun de mers când nu mai ai nimic de făcut, sau ai impresia asta în stomac. Stomacul nu minte niciodată. La timp a plecat, căci o vecină senilizată de scârţâitul leagănului a aruncat cu o pungă transparentă umplută cu apă tulbure de la robinet. Punga a nimerit o vrabie în zbor. Pare incredibil, dar fetiţa a jurat pe roşu că aşa s-a întâmplat. Vrabia s-a înecat în timp ce dădea din aripi cu disperare (normal că era disperată), s-a prăbuşit ca o piatră şi a zăcut în colb până când au venit furnicile şi au mâncat-o toată, aşa cu pene ude cu tot.
Dacă ar fi ştiut ce o să se întâmple (decesul vrabiei), băiatul ar fi stat fără doar şi poate să privească cu atenţie. E curios din fire. Dar n-avea de unde să ştie. Printre vagoane i-a găsit pe cei trei câini cu care a stat de vorbă. Unul galben, înţelept, unul negru cu labe albe, mai nătâng decât primul, şi adormitul de sub vagon.
A făcut pişu în sticla de bere de pe scările vagonului şi a lăsat-o acolo cu răutate, s-o găsească boschetarii. Pe atunci nu-i înţelegea pe vagabonzi. În mijlocul fotografiei e o pereche de blugi rupţi, murdari şi duhnitori, pe care nu i-a băgat în seamă aşa cum ar fi trebuit. I-a ignorat chiar. Păcat.
Când s-a făcut bărbat în toată firea, bunicul, vrabia înecată, vecina ucigaşă şi câinii din gară erau cu toţii sub un strat gros de pământ amestecat cu noroi, pietre, viermi, furnici, rădăcini. Fetiţa a îngropat puţinele pene care au mai rămas după furnici, a fost la înmormântarea vecinei, şi a presărat oase de pui peste mormintele căţeilor, în fiecare duminică după masa de prânz.
Despre bărbatul-băiat se povesteau lucruri nu prea cumsecade. Ultima veste sosise dintr-un sat din Apuseni, unde repara garduri şi acoperişuri, vopsea pomii, doftoricea animalele mai bolnave decât el şi învăţa copiii să vorbească cu câinii şi bufniţele până când, într-o zi, a hotărât să nu mai vorbească deloc cu oamenii, şi-a ars cărţile de la facultate, a presărat scrumul pe uliţă, până la poarta femeii ţinută de crâşmar, a făcut pişu pe gard, a întors spatele satului şi a plecat undeva în munţi, să facă lucruri măreţe, de care nu s-a auzit nimic până acum. Într-o scrisoare de acum patru ani, îi scria fetei cu acadeaua că el fusese sortit să ducă un trai de bărbat întreţinut, că era tot ce-şi dorea mai mult pe lume, însă încă nu găsise femeia care să-l ţină în puf, să-i lege şireturile. Şi fireşte, să-i creeze toate condiţiile pentru ca el să frece buha în tihnă. Femeia întreţinută de crâşmar l-ar fi ţinut ea doar printre perne cu puf, dar nu erau pernele ei, şi oricum vorbea de nu se mai oprea şi pentru nimic în lume n-ar fi legat şireturile unui bărbat. Cel puţin aşa se plângea el în scrisoare, noi nu avem de unde să ştim adevărul. Înainte să pună plicul la poştă l-a ţinut trei zile în buzunarul din spate al blugilor ce duhneau a stână, fum şi vagon de Personal, drept urmare şi scrisoarea de sub perna fetei cu acadea miroase a stână, a fum şi a tren. Cum maică-sa a crescut-o parcă special pentru a lega şireturile bărbaţilor şi a învăţat-o cum să tacă în prezenţa lor, ar fi putut să-i răspundă imediat la scrisoare, să-i spună că o să aibă grijă de el. N-a făcut asta, deşi stomacul o împingea spre Poştă, drept prin urmare ani buni el a rămas în blugii duhnitori, bântuind din gară în gară, iar ea s-a simţit ca vrabia lovită de punga cu apă.