Pentru prima dată după multă vreme vedea cu adevărat ce frumoşi sunt trecătorii, pensionarele cu plasele pline de cartofi şi pungi cu lapte, perechile de adolescenţi, mână în mână, bot în bot, câinii ce se amuşinau pe sub coadă, răsadurile de panseluţe, plantate regulamentar în jurul statuii. Tot de la starea de ameţeală culorile i se păreau exagerat de aprinse. Teii radiau de-a dreptul, verde crud şi galben solar, iar ea nu se mira din moment ce şi-a dat seama. De atunci totul s-a înrăutăţit. Nu mai putea nici să mănânce, nici să se distreze cu prietenii. Pâinea i se oprea în gât iar lingura de supă era prea grea ca s-o mai ducă până la gură. Apoi a răcit la plămâni, după o plimbare nocturnă, şi în sfârşit ameţeala avea noimă. Fuma mai puţin şi când o rodea stomacul se hrănea cu măsline negre, ciuperci fripte pe aragaz şi ceai. Mulţi ani de acum înainte nu se va putea uita la o ceaşcă fără să se gândească la el. Nopţile urma să viseze că bea ceai de tei, cu o linguriţă de miere şi o felie de lămâie, dintr-o ceaşcă albă de porţelan, ciobită la toartă. În aburi vedea un chip, deşi nimic din vocea gravă de la telefon nu sugera faptul că bărbatul ar fi fost băutor de ceai. Ba părea băutor de cafea amară. Uneori chipul era vesel, alteori lung, cu ochii larg deschişi a mirare sau cu unul închis şugubăţ, proaspăt ras şi ciufulit, dar doar aşa, aburos, niciodată din carne de pipăit cu degetele, de gustat cu limba. Nu e de mirare din moment ce niciodată nu i-a văzut ochii în realitate. În vis toarta era lovită, chiar dacă în bucătărie nu erau căni sau ceşti ciobite. Visa obsesiv cum bagă linguriţa în borcan, o scoate încleiată, o ţine deasupra ceştii iar mierea se scurge încetişor în licoarea fierbinte şi se topeşte pe felia de lămâie. Aburii o luau razna şi desenau urechi şi mâini de bărbat.
În afară de soţul ei nimeni nu şi-a dat seama ce boală are. La început n-a întrebat-o nimic, doar se uita ciudat când se machia în faţa oglinzii din baie, cum se ruja cu gesturi moi, îngrijite, cum se parfuma pe gât, după urechi şi în scobitura genunchiului drept. Când ieşea cu el se ruja în grabă, în oglinda de pe hol sau chiar în lift. Serile o aştepta cu ciupercile pe o farfurie şi ceaiul aburind pe aragaz, ba chiar o lăsa să se uite la televizor la ce avea chef. Dimineaţa îi lăsa cafeaua pe noptieră şi nu se supăra când ea îi spunea cu vorbe abrazive, uşor agasată, că totul e bine, că n-are probleme la muncă, şi că da, i-a trecut răceala. Nu făcea mutre că nu se uita la el, ci undeva mai la dreapta sau mai la stânga.
Când se strânseseră deja prea multe săptămâni de „bună, am venit“, „dă-mi te rog borcanul cu miere“, „mulţumesc“, „sunt bine, n-am nimic, lasă-mă“, „am plecat la muncă, pa“, n-a mai rezistat şi a început s-o urmărească. A făcut-o cu inima grea, se simţea vinovat şi nătâng, dar încerca să nu se gândească la asta. N-a descoperit nimic mai de doamne ajută. Nu avea cum să bănuiască cât de importantă era factura telefonică de la birou de la ea. Era mai mare cu un milion decât ar fi fost normal, însă nimeni n-a bănuit-o pe ea, ci pe portar, căci acesta avea rude în judeţul Deva. Portarul a fost dat afară.
În vremurile bune îi încălzea tălpile cu picioarele lui mai calde şi îi mângâia buricul până când adormea tocând ca o pisică. Îşi băga nasul în ceafa ei şi-i mirosea vagul iz de şampon de la rădăcina părului. Şi când pletele miroseau a fum de ţigară, el tot cu nasul în ceafa ei adormea. În perioada când vorbea mult la telefon, nu-l mai lăsa să-i încălzească tălpile, îl împingea cu picioarele şi-şi muta capul la marginea pernei. Nu l-a mai lăsat s-o amuşineze. Dormeau în acelaşi pat, noapte de noapte, spinare în spinare, cu aer între ei. S-ar fi putut la fel de bine ca jumătatea ei de pernă să fie pe munte iar a lui la câmpie. Ar fi fost la fel.
Apoi, într-o zi, a văzut-o într-o cabină telefonică. Ploua mocăneşte, aşa că a crezut că se adăposteşte de picături. De unde era, prin geamul aburit, îi vedea spinarea lungă şi haina ce i se oprea deasupra genunchilor, nu şi ochii, obrajii, gura, urechile şi părul prins la spate. Nici poşeta pe care i-a făcut-o cadou de ziua ei. Nu-i vedea nici ciorapii stropiţi, dar bănuia că stropii de noroi sunt acolo pe mătasea subţire, cam până pe la jumătatea gambelor. Mereu i-a atras atenţia să fie atentă cum merge, să ocolească bălţile pentru că lui nu-i place să se plimbe pe stradă cu femei stropite. A ieşit din cabină după trei sferturi de oră, şi era evident că vorbise la telefon cu cineva cu care nu ar fi trebuit să vorbească la telefon, nici faţă în faţă. Zâmbea fără motiv, cum n-ar fi trebuit să zâmbească o femeie măritată, şi nici nu şi-a deschis umbrela. Ţoc, ţoc pe dalele de piatră. N-a ocolit balta. După ce palma i-a atins faţa cu sete, abia atunci a părut că se trezeşte din lunga amorţire vicioasă. Şi-a şters sângele de pe buza lovită şi l-a privit în ochi cum ştie ea să privească. Nu şi-au spus nimic, amândoi au oroare de certurile în public, de ţipete şi păruielile de mahala. Ana cu buza plesnită şi faţă de copil bătut pe nedrept, pe care nici o îngheţată din lume nu o poate alina, îi era mai dragă decât Ana cu privire absentă ce luneca în dreapta şi-n stânga prin aburii de ceai. Mai târziu el s-a întrebat dacă a pălmuit-o pentru că a vorbit la telefon, pentru că a zâmbit necuviincios sau pentru că a călcat în băltoacă. Zâmbetul necuviincios nu era chiar adulterin, din moment ce doar cu gândul făcuse amor cu bărbatul de la telefon. Cum niciodată nu au respirat aerul din aceeaşi încăpere, ea n-a putut nici măcar să-l atingă din greşeală cu sânul drept şi nici n-a putut să-şi lase mâna ca din întâmplare pe genunchiul lui stâng, să-i aranjeze gulerul de la cămaşă şi să-i chicotească moale în ureche. Aşa că nu avea de ce să se ruşineze de zâmbet.
De aici nu mai sunt multe de spus. Seara soţul s-a mutat în camera cealaltă, iar ea era şi parcă nu era în casă. Noaptea s-a dat jos din patul pe care-l simţea străin, pe întuneric a căutat ceva în dulap, apoi fără să facă zgomot, dar fără să se furişeze, a intrat în dormitorul ce nu mai mirosea a ea şi a el, ci doar a femeie. A stat în picioare lângă patul Anei şi i-a ascultat respiraţia. Ştia că se preface, că nu doarme, aşa cum şi ea ştia că el ştie că se preface. I-a dezvelit picioarele şi a încălţat-o cu şosetele lui, să nu-i fie frig, apoi a învelit-o la loc, şi s-a dus la culcare în patul străin. Un an s-a repetat ritualul, noapte de noapte, apoi el a început să mai uite. Mă rog, într-o seară era prea obosit să se mai dea jos din pat, într-o vineri nu avea şosete curate, apoi în altă noapte era prea frig ca să iasă de sub plapumă. Sau poate pur şi simplu se săturase să vadă pe fosta lui pernă bucata de piatră. Era prea stupid. Prea umilitor. Nici măcar nu putea să iasă la băut cu băieţii şi să se plângă că nevastă-sa şi-o trage cu altul. Ce să le spună, că femeia lui doarme cu o bornă kilometrică?
La ştiri a văzut într-o seară un motociclist sfrijit, cu cască de împrumut, cătuşe la mâini şi-un rânjet de-un cot, ce dădea de cap încântat de parcă luase un Oscar. Ţăranul ţipa la el că l-a văzut cum a legat piatra de motocicletă şi cum a scos-o din pământ, de la marginea şoselei, un camionagiu turc drăcuia în fundal, în spatele cameramanului, iar reporterul îşi apăra microfonul de botul unui măgar. Poliţiştii dădeau des din mâini şi din picioare. Pentru o fracţiune de secundă i s-a părut c-o vede şi pe ea acolo, pitită în mulţime, cu o geantă uriaşă în braţe. Se uita la televizor cu un singur ochi, şi-şi spunea că tare s-au mai tâmpit românii de s-au apucat să fure borne kilometrice. În finalul ştirii reporterul a dat publicităţii o statistică cu cât cablu telefonic s-a furat în ultima vreme în ţară, câte şine de cale ferată, câte capace de canal şi câte borne kilometrice. Au rezultat zeci de kilometri de cablu şi de şine, sute de capace şi o singură bornă. Era vorba de borna ei, pe care scrie cu albastru: Hunedoara 10 kilometri. Noaptea, când a vrut s-o încalţe ca de obicei cu şosetele lui, s-a speriat de moarte. Calmă, cu lumina aprinsă, ea i-a explicat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic că împărţirea ţării în judeţe e o simplă convenţie administrativă, şi că ei nu-i convine de unde începe judeţul Deva. A hotărât să înceapă de la ea din dormitor, din pat, de sub plapumă. Lui i s-a făcut ruşine să sune la Salvare, să nu afle toată ţara ce nevastă ţicnită are, aşa că a lăsat-o în pace cu borna ei. Ba chiar a lăsat-o să divorţeze şi să plece cu piatra, şosetele, umbrela şi borcanele cu ciuperci murate, rămase în cămară din toamnă. Avocaţii au motivat nepotrivirea de caracter.