Nu, nu e bine deloc. N-ar pricepe nimic dintr-o astfel de descriere.
„Fotografia e alb negru sau gri închis. Nuanţe nici prea tari, nici prea moi. Aburoase. Ca înainte de ceaţă. Mica bucată de geam, care se vede în dreapta, e cu dâre de la ploaie şi vânt. E de presupus că aşa e şi restul ferestrei, dacă nu cumva cea sau cel care locuieşte acolo nu a spălat special partea de jos (ci doar restul geamului), pentru a arăta mai bine în poză. Pe stradă, sub fereastră, e o femeie de vârstă incertă".
Altă bazaconie. Nu se pricepe deloc. O să creadă că-i cusurgiu şi că se uită la geamurile nespălate şi la paianjeni când intră în casele oamenilor. Sau că pentru el fereastra deschisă ar conta mai mult decât femeia. Altă descriere:
„În profunzime e femeia cu haină larg desfăcută, sub ea sunt dalele de piatră ale străzii gri, iar în prim plan se vede, ca într-o doară, puţin dintr-o fereastră deschisă".
Tot e seacă, departe de adevăr. De adevărul celei care a făcut fotografia, de adevărul celui care-şi doreşte mica bucată de carton, de adevărul trecătoarei care nu ştie că a rămas imortalizată pe acea stradă, sub acea fereastră. Din ce a scris până acum, pe ciornele mototolite, s-ar putea înţelege că în poză prea bine ar putea fi o femeie zurlie, fără haine dar cu un pudel alb în braţe, un tip care repară frigidere, un tenor care cântă la trombon, sau chiar nimic, doar o autostradă pustie, la fel de nudă ca şi doamna cu căţelul. O să creadă că nu-i pasă cu adevărat, că nu a înţeles ce era de înţeles.
„Aşa-mi amintesc eu. Femeia pare de o infinită tristeţe, zic pare pentru că nu i se vede chipul, doar vag trupul. O tânără doamnă ce trece zorită tare, pe sub fereastra deschisă, deşi nu are unde şi de ce să se grăbească. Presupun că în realitate haina ei e de-o nuanţă lăptoasă, are căptuşeală moale în care îţi vine să-ţi bagi nasul, să-ţi încălzeşti mâinile până la coate. Nu are de ce să fie roşie, şi nici, Doamne fereşte, galbenă sau portocalie. Eventual gri şoarece. O nuanţă neutră, cuminte, insipidă dacă vrei. Şi totuşi pentru mine nu e, îmi aminteşte de o rochie atârnată pe un umeraş, uitată pe un fotoliu vechi, cu arcurile rupte. Mi-ai mărturisit că nu ştii cine e. O simplă trecătoare. Erai în vizită la o prietenă şi până să se facă cafeaua ai fumat la geam. Cum aveai aparatul la tine, ai pozat într-o doară. De ce nu te cred? Pentru că ai schimbat imediat vorba, ai scrumat pe jos şi ţi-ai muşcat buzele aşa cum faci doar când mă minţi? Simt că o să te prefaci că nu ştii despre ce fotografie vorbesc. Mă repet, de data asta pe un ton ridicat: cea cu fereastra întristată de ploaie, totuşi uscată. Cea care miroase a umezeală, a perdea şi fum de ţigară. Cea în care trecătoarea seamănă a Ea, ştii tu de cine vorbesc. Într-o vreme ţineai fotografia într-o ramă austeră, pe masa de lângă fereastră, în dormitorul tău, acolo unde mi-am găsit şi pămătuful de ras. Nu te-am întrebat cum de a ajuns la tine acasă, răspunsul ar fi fost prea jenant. Şi te rog să taci şi acum, să nu-mi răspunzi. Nu vreau să ştiu ce ai făcut cu el, la ce ţi-a trebuit. Te priveşte. Mă interesează doar fotografia, şi ştii de ce, pentru că femeia seamănă cu Ea, şi tu ţi-ai dat seama de asta altfel nu ai fi pozat-o, aşa cum nu ai fi pozat şi alte necunoscute care aveau ceva din fosta mea iubită. Părul, ochii, zâmbetul, felul în care îşi legau fularul la gât. Degeaba îmi vei spune că sunt simple coincidenţe, nu sunt cretin, te rog să nu mă subestimezi. Îmi amintesc perfect cum ai deschis geamul, cum a scrâşnit crispat lemnul vechi. Ar trebui să scrâşnească o sută de ferestre în acelaşi timp ca să-mi iasă din minte ce am să-ţi spun. Îţi scriu pentru că nu vreau să mă întrerupi cu bâlbâieli penibile, scuze de circumstanţă, minciuni puerile. N-am chef să văd cum ţi se acoperă faţa de pete roşii, cum ţi se încălzesc urechile, ţi se umezesc palmele şi clipeşti ca o cucuvea orbită de soare. Trimite-mi poza şi gata, nu vom mai discuta despre asta. Sper că vei avea bunul simţ să încetezi şi să te apuci de pozat orice altceva, în afară de femeile care seamănă cu Ea. Şi nici chipuri care să semene cu tipele de dinaintea Ei. Stâlpi de telegraf, crocodili, capace de canal, clovni, garduri pişate de câini, maşini abandonate pe câmp, stânci, berze, bufniţe, Casa Poporului, blocuri gri, căruţe, pluguri pe asfalt, vipere atârnate în stejari, oglinzi făcute fărâmiţe, dâre de vomă în staţii de autobuz şi orice altceva, ai mii şi mii de subiecte. Spune-mi când am îndrăznit eu să desenez chipuri de bărbaţi care să semene măcar vag cu fostul tău? Niciodată! Da, niciodată! E doar o simplă coincidenţă că într-o vreme desenam în cărbune doar biciclete. Biciclete pe stradă, pe câmp, pe clădiri, în aer...Sper că nu te gândeşti că le schiţam doar pentru că fostul tău mergea la birou pe bicicletă. Sute de bărbaţi fac asta. Şi de unde să ştiu eu că nudurile masculine pe care le făceam semănau cu el? Erau lucrări de studiu, atât şi nimic mai mult. E normal că semănau un pic, la urma urmei seamănă cu orice bărbat caucazian fără haine, între 25-35 de ani. Doar nu poţi să mă bănuieşti că l-am văzut vreodată fără chiloţi sau că am încercat să-mi imaginez cum arată fără. Oricum le-am rupt şi le-am aruncat pe geam. Erau proaste. Ba nu, şi mai rău, erau mediocre. Au mai rămas doar trei schiţe, în cărbune, le păstrez pentru că sunt expresive, puternice, cu vână. Şi nu, nu aduc a el. Ţi se pare ţie pentru că eşti obsedată. De asta. O să plec o vreme din oraş, treaba mea unde, aşa că te rog să-mi laşi poza în căsuţa poştală".
