După cum se vede sunt trei căsuţe poştale, ruginite şi goale, pe un zid vechi. Cum ai simţit şi tu, în gang miroase a pământ şi a frunze putrezite, a tocăniţă de cartofi. De fapt cutiile nu sunt chiar goale, din moment ce sunt încuiate cu lacăte. În cea din dreapta, cea strâmbă, s-a adăpostit o râmă. În cea neagră e o corcoduşă acră iar în cea din stânga e aer, mult aer. Deci nu sunt chiar goale. Ar fi trebuit să fie pline de scrisori de la prieteni şi cărţi poştale de la unchi din America sau cu felicitări sclipicioase? Poate că da. Însă stăpânii celor trei cutii de tablă nu prea mai au prieteni, cu rudele se întâlnesc doar la nunţi, botezuri şi înmormântări, iar de felicitat, pentru ce să-i felicite. În plus, la o scrisoare trebuie să răspunzi cu o altă scrisoare, aşa e politicos. Asta ar însemna să pui mâna pe o foaie de hârtie, pe un pix sau ciot de creion şi să te apuci de înşirat cuvinte...
,,Sunt bine, sănătos, mulţumesc. Mă descurc cu pensia, iar oasele nu mă mai dor atât de tare. Pisica a fătat trei mâţoni, din care doi i-am înecat în toaletă. S-a spart conducta cu apă caldă şi nu vine nimeni s-o repare...(din acest rând cuvintele încep să se lăbărţeze). Ieri am stat la coadă la farmacie şi s-au terminat bulinele de inimă chiar înaintea mea. Ultima cutie a luat-o o cocoană înţepată cu părul mov..". Scrisoarea ar fi continuat cu alte câteva rânduri lăbărţate despre prostul gust al femeilor cu păr mov, despre conductele sparte şi pensii, referiri nostalgice la balada ruşinoasă a lui Topârceanu. Însă nu are cui să trimită o astfel de scrisoare, aşa că profesorul pensionar, stăpânul cutiei cu râmă, nu o va mai scrie.
Stăpâna cutiei cu corcoduşă, funcţionară la Arhivele Statului, ar vrea sa primească scrisori cu litere rotunde, cu o caligrafie curgătoare. Obligatoriu scrise cu un stilou cu peniţă fină şi cerneală neagră. Aşa ar putea şi ea să trimită drept răspuns o scrisoare într-un plic crem, parfumat, şi să povestească despre altoirea muşcatelor, despre vecinul care nu repară conducta spartă, şi şoferul de pe autobuzul 17, care îi închide mereu uşa în nas.
Stăpânul cutiei umplute cu aer îşi doreşte să primească scrisori de orice fel. Multe, foarte multe, de la femei frumoase, de la multe femei frumoase. Şi dacă nu, s-ar mulţumi şi cu mai puţine scrisori, măcar una pe săptămână. Sau pe lună. În fiecare noaptea visează că este dimineaţă, că iese afară, se împiedică de pisica pensionarului, se îndreaptă spre cutia poştală, o descuie şi îi cad în braţe cel puţin 30 de scrisori. Plicuri albe, albastre, verzi, gălbui, scrise citeţ, mâzgălite. Pe la trei dimineaţa pleoapele îi tremură haotic, se zvârcoleşte în pat, cearceaful se murdăreşte cu pete albicioase.
„Încerc să-mi imaginez ce gust ar avea un sărut de-al tău. Dulce acrişor, amar? Şi pielea cum îţi miroase? Vreau să ştiu căci după ce vom face dragoste pielea mea va împrumuta mirosul pielii tale. La ultima întâlnire, când mi-ai aranjat gulerul hainei, am simţit cum mi se topeşte şira spinării şi-mi era teamă că o să mă fac praf şi pulbere pe asfalt. Ieri m-am trezit în gară, fără să ştiu cum am ajuns acolo şi de ce. M-am uitat pe tabelul cu Sosiri-Plecări, şi trenul spre tine era acolo, pe peronul 3. Mă aştepta. Am fost prea laşă ca să mă urc în el. Am plecat din gară prin bazar, printre oameni mulţi şi nătângi, ţigani stridenţi şi cântecul unui beţivan despre o mireasă ce dansează pe masă. Auzeam totul ca printr-un clopot de vată. Un puşti mâzgălit cu ciocolată pe faţă a căzut la picioarele mele. S-a smiorcăit şi ridicându-l am putut să mă uit în ochii lui. Avea ochii umbroşi, la fel ca ai tăi, şi atunci am ştiut că aşa va arăta şi copilul nostru. Dar totuşi nu ştiu... De fapt nu vreau să mă gândesc la viitor şi nu ştiu de ce îţi scriu toate aceste lucruri. Te rog să...", dar s-a trezit, şi nu a mai apucat să citească sfârşitul scrisorii. Şi ca într-un coşmar nu a uitat nimic. Fiecare cuvânt i-a rămas întipărit în minte. De atunci nu şi-a mai dorit multe scrisori, de la multe femei, ci doar câteva, de la una singură. Însă nu cunoaşte pe nimeni care să-i vorbească aşa. Şi ce a vrut să-l roage? Dacă nu o să mai primească alte scrisori de la ea, pentru că el nu va fi în stare să-i îndeplinească rugămintea? În fiecare noapte primea aceeaşi scrisoare, şi în fiecare dimineaţă cutia de pe zid era tot goală. Are şi căsuţă de e-mail, mai exact are trei. Aproape goale, cu oferte de viagra, o felicitare de Crăciun şi un fel de scrisoare cu sfaturi de la Dalai Lama, pe care ar fi trebuit să o trimită la mai mulţi prieteni. Fireşte că nu a trimis-o nimănui. Cel mai mult l-a intrigat sfatul nr. 8: „în fiecare zi petrece ceva timp cu tine". Păi asta face de când s-a născut, în fiecare zi. Prea mult timp petrece numai cu el. Dacă ar fi ieşit mai des în lume, dacă ar fi vorbit cu colegii, atunci poate că ar fi avut cui să trimită mail-ul de la Dalai Lama.