Arta ar trebui să fie făcută doar din "gunoaie", suprimînd transformator însăşi noţiunea de gunoi, deşeu, ordură. Şi asta deoarece - aşa cum demult am am arătat (mai mult decît am demonstrat) în capitolul "Eseu despre deşeu" din cartea Evul Media sau omul terminal - paradoxul (adică esenţa) face ca gunoiul să fie ceea ce rămîne, ceea ce nu se consumă dialectico-energetic, făcînd ca între artă (arta concepută monumental, memorial - material, supra-material: metafizic) şi deşeu, gunoi, ordură să existe cel puţin o "omologie structurală": arta este gunoiul suprem pe care îl lasă omul după el, deşeul care rămîne din om, din (iluzia) "eu"(-lui) : deş-Eu. Cît despre comun: gu-NOI.
[O lume de deşEURI şi de guNOaIe. Bine ascultată şi corect scrisă, limba "naturală" poate ajunge să spună - adică să arate - lumea (chestia-în-comun). Dincolo/dincoace de poeme (biete făpturi în cuşca literaturii: Zoo), să ajute limba să scrie şi să vorbească ca de la sine, făcîndu-ne să vedem, este tocmai treaba, jobul poetului.]
Arta este supremul gunoi al supremei fiinţe om.
Atît (mi-)a rămas (exagerez, desigur) din expoziţia Viaţa ordurilor. Nu se tratează oamenii, moral-depreciativ, oamenii unii pe alţii drept gunoaie, deşeuri, orduri? Şi nu chiar aşa se tratează ei unii pe alţii etic şi politic? Şi, atunci, viaţa ordurilor este chiar viaţa noastră, unii cu alţii, şi tocmai asta ar trebui să arate şi chiar arată, face, arta. Viaţa ordurilor e ar(a)tă. Artă. Ar(a)tă.
Arta reciclează, adică repară, re-dă întrebuinţării, menţine în viaţă nu numai produsul, "ustensilul", ci însăşi ideea de viaţă, ideea vieţii.
Artă = a repara.
