Epoca traducerii, vremea traducătorilor

Articolul de azi nu va fi propriu-zis un articol. Aşa cum de multe ori sînt tentat, sfîrşind însă aproape de fiecare dată prin a ceda presiunii uzanţelor (ceea ce poate însemna, chinezeşte, politeţe, adică fapt de supremă civilizaţie), adică sfîrşind prin a scrie articole, altfel spus, "naraţiuni de idei" (ceea ce este pe cale să se întîmple, aşa cum se poate vedea, şi acum), nu "pictograme" conceptuale, aşa cum, repet, sînt tentat, cum, de fapt, scriu propriu-zis, "de la sine", de data aceasta îmi voi înfrînge tentanţia opusă, aceea de a rămîne secret, de a păstra ce-i al meu doar pentru mine şi, deci, de a mă "traduce" (travesti) convenabil în public, şi mă voi afişa aşa cum sînt, cum îmi "vine", în toată spontaneitatea şi cu deplina transparenţă a "naturii" mele (adică aşa cum mi-am cultivat-o eu), total nud şi cu musculatura şi defectele (mai mult lipsuri decît surplusuri) la vedere.

Voi publica, deci, aşa cum scriu propriu-zis: ceva ce seamănă cu un aforism, dar nu este "decît" un program de cercetare. Dar poate că tocmai şi asta sînt de fapt, de cele mai multe ori, ceea ce numim, comod, "civilizat", aforisme: nu nişte concluzii, nişte finaluri de drum (iluzii că astfel de drumuri chiar putea fi parcurse), ci nişte proiecţii şi nişte programe ale unor cercetări care ar urma, abia, să fie întreprinse, dar care nu vor (putea) fi întreprinse, poate, niciodată, şi atunci nu pot fi decît transmise, lăsate moştenire, delegate - împărtăşite. La fel ca în cazul religiilor.
 
"Aforismul"-program de cercetare pe care cutez să-l afişez (cu care cutez să mă afişez ca atare) arată (nu "sună") aşa (de fapt, arată asta): 

• Epoca traducerii, vremea traducătorilor: tocmai pentru că ne aflăm în Epoca Traducerii (unice, a multiplului în Unu, particular-general), trebuie să instaurăm, trebuie să fie Vremea Traducătorilor (singular-singular).

(Aşa cum se poate observa, într-o astfel de scriitură mai mult vizual-simulteistă, "artistic"-conceptuală, decît literar-narativă, temporal-povestitoare, parantezele nu sînt un moft baroc, adăugat, ci o componentă, o procedură, o cale esenţială.)
 
(Şi, ca în orice traducere, există momente - supreme, decisive - de non-traducere, în care, tocmai, nu trebuie să traduci, porunca fiind "Să nu traduci!" - ceea ce am încercat să fac şi eu aici, azi, cu mine însumi pe post de autor de tradus: aşa cum sîntem de fapt aproape tot timpul.)
 

• E vorba de două concepte nu numai diferite, ci de-a dreptul opuse, vrăjmaşe, de traducere, care, deşi par unul şi acelaşi, nu se traduc niciodată unul în altul, ci, dimpotrivă, sub aparenţa (la adăpostul imaginii) şi sub pretextul (alibiul) identităţii, a păcii şi armoniei în sînul Aceluiaşi, unul (anume) caută tot timpul să-l asuprească şi chiar să-l extermine, să-l elimine pe celălalt.