[...]
Arhitectura nu este o ştiinţă, nici "moale", nici "tare", nici "naturală", nici "umană". Dar tocmai caracterul acesta secund, concret, practic, apropiat de artizanat şi de bricolaj - sau, mai exact, balansînd, "făcînd podul" între polul ingineresc şi polul meşteşugăresc (cf. celebra dihotomie a lui Claude Lévi-Strauss, din Gîndirea sălbatică) -, o face să aibă un rol politic strategic: de paradigmă generalizabilă, transpozabilă, "traductibilă", ca metaforă universală.
Arhitectura este o metaforă (printre cele mai răspîndite) tocmai pentru că este o meta-metaforă, dacă se poate spune aşa, legînd aproapele cu departele, definind aproapele prin departe, ceea ce o face să meta-lege, să meta-asocieze (făcîndu-i să facă societate) poeticul (artisticul) cu politicul într-un mod care de asemenea constituie o arhi-meta-metaforă, între etic şi pragmatic (e mai pragmatic să te comporţi etic).
Arhitectura este o artă politică etico-pragmatică. Şi tocmai de aceea, singura care mai păstrează viu caracteul utopic. Orice arhitectură este o utopie modestă, care a învăţat să se istoricizeze (relativizeze) în act, care, adică, ştie să menţină ambele imperative, fără ca unul să-l canibalizeze pe celălalt. Cînd îşi desenează planurile, arhitectura nu poate să nu fie utopică, dar dat fiind că trebuie să se deseneze în vederea "transpunerii" acestor planuri în realitate, adică să se proiecteze în vederea construirii lor reale, ea devine, într-o fracţiune de secundă a-temporală - adică, practic, imediat - realistă.
- A. Arhitectura, orice ar construi, construieşte întotdeauna poduri. Tocmai de aceea are un rol politic secund, tocmai de aceea important strategic, de metaforă disponibilă pentru cunoaştere, un rol deci epistemologic, un rol deci politic (epistemologia este întotdeauna politică) pentru cunoaşteri, la plural.
- B. Arhitectura îl defineşte pe intra-: arhitecturi "interioare" şi de interior, întotdeauna după nişte ziduri şi în funcţie de anumite praguri.
Cele două afirmaţii (A, B) de mai sus par contradictorii. Reformulare: deşi vrea să construiască poduri, arhitectura ajunge să construiască doar insularităţi, "case", individualisme, între care tocmai de aceea invită şi chiar obligă la construirea de poduri. E o mare tensiune aici, o tensiune tectonică, disruptivă. Dar tocmai balansul e esenţial aici.
Inter-ul e non-arhitecturabil. Din fericire! Ceea ce ar putea părea un neajuns e tocmai salvarea.
Nu e posibilă o mare arhi-arhitectură sau meta-arhitectură de ansamblu, care să lege totul într-un ansamblu unitar, care să facă ansambluri, care să lege lumea într-un ansamblu unic. Legată, inevitabil, de pămînt, pe care trebuie să se proiecteze, dar nu ca umbra mimetică a unei Idei platoniciene, arhitectura poate construi temple, dar nu este, din fericire, o religie. Din fericire! De-asta mai existăm! Dacă n-ar fi aşa, am fi pierduţi. Dar există presiuni în direcţia unei arhi-arhitecturalizări care ar distruge lumea, transformînd-o într-un ansamblu unic.
Arhitectura se opreşte în prag după ce a construit ziduri, şi visează la punţi şi la poduri.
Arhitectura e condamnată să rămînă minoră, incompletă, secundă, să rămînă "interioră", "locală", "punctuală", să definească punctualităţi şi individualităţi, să consolideze iluzia proprietăţii individuale, private, divize şi divizate. Arhitectura e deci condamnată să rămînă plurală şi diferită, multiplă.
*
Arhitectura e ca traducerea (traducerea se arhi-traduce, inclusiv ca arhitectură).Căci ce e între arhitecturi, în inter-ul an-arhitectural şi in-arhitecturabil (din fericire)?
Traducerea. Marea sau oceanul planetar al traducerii, care face ca pînă şi marile continente să devină doar nişte insule, rupîndu-le, dislocîndu-le pentru a putea să le lege. Ca fărîmiţarea în elemente de lexic.
Transformînd originar (adică la fel de imediat, dar a-temporal, după) omul într-o fiinţă amfibie.
[...]